”Jazz-ul este o mișcare, nu doar un gen de muzică”

– interviu cu Paul TUTUNGIU –

În 1991 a deschis un cochet magazin de casete, viniluri, CD-uri, DVD-uri şi cărţi de muzică pe Bdul Kogălniceanu nr. 47 (www.andante.ro). Îl puteţi întîlni an de an la Festivalul de Jazz de la Gărîna unde vinde CD-uri cu jazz, din cutii de carton. E un tip înalt şi are o pasiune pe măsură.

Cum de te-ai apucat de comerţul cu CD-uri de jazz?

Jazz-ul fiind cea mai elevată formă de manifestare artistică proprie ultimelor decenii şi, fără îndoială, modalitatea emblematică de manifestare culturală a acestei epoci, culturală în esenţă, rafinament şi valoare în timp, s-a întîmplat să am norocul nemaipomenit de a descoperi un canal de comunicare şi rezonanţă între mine şi această muzică. A nu se înţelege prin jazz lălăiala tipic americănească! Ce numesc eu jazz, ce îmi place să numesc aşa, e un produs 90% european, derivat cu mulţi ani în urmă din şcoala de peste Atlantic, care are acele rădăcini, dar şi o tulpină şi nişte ramuri solide întinse pe toate celelalte continente.

Cum se vinde jazz-ul la noi? Cine şi ce anume cumpără?

Se vinde puţin şi nu cu uşurinţă. Cumpără nenumeroşii care au resurse şi dorinţa de a-şi mai satisface această plăcere rafinată. Ceilalţi clonează, descarcă, ard, ripuiesc, sheruiesc şi alte activităţi care sînt potrivite unui buget zero orientat în această direcţie. Avem un salariu minim de cam 150 de euro, ce să speri? Foarte mulţi dintre cei care îşi achiziţionează produse originale au luat calea Internetului, seduşi de mirajul comerţului prin click. Comerţul cu aceste produse nu este o afacere, în sensul în care acest termen e înţeles de „investitori“. În cazul meu, al familiei şi cercului meu de prieteni, este o pasiune care se desfăşoară şi pe acest plan.

Există jazz românesc?

Nu. Jazz-ul este o mişcare, nu doar un gen de muzică. Aidoma unei industrii de film, unde, în spatele produsului finit, sînt aliniaţi mii de pălmaşi, în jazz e nevoie de muncă, participare, efort, şcoală, profesori, evenimente, tradiţie, talent, public docil şi respectuos, capabil să încerce să înţeleagă (spectatorul dă examen în faţa muzicianului, nu invers) şi cîte şi mai cîte: cluburi, ore obligatorii de instrument în educaţia copiilor, interes general şi special al firmelor spre publicitate conexă acestei arii, modestie a artiştilor, capacitatea de a concepe un produs original, curajul de a o face...

Aşadar, cu excepţia lui Marius Giura şi a lui Anatol Ştefăneţ, nu îmi vin în minte alţi români conectaţi cu adevărat la gen. Poate cîţiva dintre clienţii şi prietenii mei. Şi, fără doar şi poate, Florian Lungu.

Ce se poate face pentru ca jazz-ul să aibă un impact mai mare şi la noi?

Nu neapărat jazz-ul în sine trebuie să ia amploare, ci consumul de produse culturale de calitate, încă de la o vîrstă fragedă; apropierea de jazz va veni de la sine, după o anumită vîrstă.

În plus, trebuie construită mişcarea de care vorbeam, ea incluzînd într-o mare măsură şcoala de instrumentişti de muzică clasică pe care o avem deja, festivalurile de renume mondial („Enescu“ şi Gărîna), cluburi consecvente în marile oraşe, forumuri pe Internet, dar nu numai acolo, ci şi în spaţiul real, şi, mai presus de orice, o prezenţă sufocantă a publicului la fiecare eveniment specific de mare importanţă... Este de necrezut că la Garbarek sau la Lucian Ban & New York Enesco Project, două dintre cele mai recente şi mai teribile concerte din ultimele luni, desfăşurate în Bucureşti, au fost locuri goale în sală! În acest sens pot, din nefericire, să dau atîtea exemple încît să construiesc un adevărat rechizitoriu.

Cum se educă oamenii să asculte şi altceva decît Bănică, Guţă şi Morandi?

Nu singuri! Este datoria şcolii şi a familiei; dacă iei un start bun în primii 18 ani de viaţă, nu prea poţi rata ulterior, decît dacă ţii cu tot dinadinsul. Apoi, fireşte, cîţiva ani de revoluţie culturală asiatică nu ar strica, să scăpăm de toţi cei care, de 20 de ani încoace, ne ajută să îi cunoaştem şi respectăm pe cei numiţi în întrebare şi pe cei aidoma lor... Glumesc, dar vina majoră este a formatorilor de opinie, radio, televiziune etc. Culmea, particularii poartă aproape integral această răspundere, ei, care aveau libertatea, dacă doreau, să difuzeze în aceşti 20 de ani doar Bach / Britten / Brahms... Din punctul acesta de vedere, radioul şi televiziunea publică sînt mult deasupra celor private, aşa că iată, e şi statul bun la cîte ceva.