DIN POLUL PLUS

Ortodoxia ca model de societate – centrat pe viaţa în Biserică, pe liturghie şi monahism – a fost un model viabil în secolele post-bizantine.

Războiul cultural declanșat în marja postmodernității a exacerbat contrastul ideologic dintre Epoca Luminilor, moștenitoare a Renașterii umaniste, și Evul Mediu obligatoriu „întunecat”.

Cum sînt însă cu putință versurile lui Rilke? Cum poate poezia să răstoarne lucrurile?

Nu știu cum îi vor fi recitite cărțile peste ani, dar sînt convins că lecția senectuții sale va rămîne una a înțelepciunii pe care filosofia nu o poate atinge decît în carnea unei vieți.

Între recentele ştiri din Antakya se număra cea privind salvarea unei copile de un an la şapte zile după cutremur.

Datorită doctului comparatism filologic practicat de Alin Suciu, fizionomia creștinismului de limbă coptă recapătă un contur pregnant, dincolo de marile noastre amnezii și de viclenia istoriei.

Alexandru Davidian observă cum, la sfîrșitul vieții, pictorul revine la întîlnirea cu obiectele liturgice ale copilăriei.

Dana Jalobeanu reușește concomitent două lucruri: să ni-l (re)descopere pe Seneca-autorul (deopotrivă filozof și literat) și să facă să lucreze în noi virtualitățile proteice ale unei mari creații.

De cîţiva ani încoace, avem de trăit două crize acute, globale.

Tot ce e cu adevărat tradițional măsoară acest eon silvestru, inaugurat după descoperirea focului, care îi este deopotrivă origine și capăt.

E un eveniment care, sper, i-ar fi plăcut lui Eliade, pentru că e o confirmare a importanței arhivei pe care o evoca recurent, aproape obsesiv, în jurnalele sale, știind ce a lăsat în ea.

Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.

Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.

Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.

A interoga şi alte tradiţii spirituale decît cea proprie, a percepe relaţia lor cu „cerul” să nu aibă oare nici o legătură cu credinţa, nici o legătură cu Dumnezeu? Să vedem.

Creștinii cu scaun la cap sînt primii care au datoria de a se delimita de această grotescă mistificare, chiar dacă au de ce să deteste fandoseala elucubrantă a taberei adverse.

Evangheliile nu sînt cronografii, ci transmit fiecare sensul evenimentului hristic, oferind însă și detalii concrete.

Darurile noastre de sărbători gravitează, mai mult sau mai puţin conştient, de mai aproape sau de mai departe, în jurul acestui mare dar, îşi trag din bucuria lui plăcerea de a dărui.

Finala Franța-Argentina a avut și ea un aer grandios, de apoteotică încleștare mitico-religioasă.

Cartea lui Georges Bernanos este despre speranță și lumea interioară a omului, deși paginile ei sînt tăioase și acuzatoare.

Nu este o carte antimodernă, după cum anticipam pentru a bloca dintru început o eroare de lectură, ci o carte polemică la adresa triumfalismului inconștient al unei modernități care se vede ca orizont de nedepășit al vieții și al gîndirii.

Studiile adunate în album fac prezente, de altfel, teme dominante ale Muzeului configurat de Horia Bernea şi de echipa lui.

Pe firmamentul filozofiei europene din veacul 20 au strălucit cel puțin trei gînditoare evreice, ardente și tributare unui inerent „feminism” axiologic

Altfel, lumea nu este locuită nici de păcătoși iremediabili, nici de creștini perfecți. Intervalul este numele metafizic al obișnuitului pe care îl locuim.

Anca Vasiliu a contribuit constant la crearea punților dintre cultura care a primit-o și i-a recunoscut totodată expresivitatea stilistică a scrierilor sale

La fel ca vinul, cafeaua are, în legendele ei de origine, o întrebuinţare spirituală.

Teologia creștină s-a cristalizat în numeroase orizonturi lingvistice, dar ortodoxia a rămas în mare măsură tributară geniului grecesc.

Walter Benjamin nu vorbește, desigur, despre o transcendență personală, nici măcar despre una în sens tradițional.

Uciderea Hypatiei de către un grup de fanatici care-și spuneau creștini e un fapt istoric incontestabil.

În Biblie, însă, realul nu se reduce la o lume plană, somnolentă, cufundată în necazuri, în nevoi, în cotidian.

Împărțirea tîrzie a Imperiului Roman între Orient și Occident n-a subminat unitatea Bisericii creștine, cel puțin pînă la Marea Schismă din 1054, agravată ulterior prin Cruciada a IV-a și eșecul sinoadelor unioniste de la Ferrara-Florența.

Ce este deșertul și cum poate acest spațiu să hrănească, atît de bogat, o experiență spirituală?

Ființa netrupească primește cinstea proximității față de Creator, însă și riscul teribil al îndepărtării fără întoarcere.

Dar şi în Ucraina, şi în Iran, ele se izbesc de o rezistenţă eroică, de refuzul lor, pentru care e plătit cel mai mare preţ.

Ca să-l redescoperi tihnit pe Stendhal trebuie să-ți placă edițiile lui din colecția Folio Classique (Gallimard) și să practici obiceiul de a zăbovi prin cafenele, cu un stilou fluent și un carnețel Moleskine.

Tradiția patristică răspunde răspicat la această întrebare: facultatea imaginativă ține de natura căzută a omului, întrucît ea unește (dar și separă, într-o dialectică stranie) simțurile și intelectul, „hainele de piele” de cel care le îmbracă.

Dar de ce să citim o carte despre Antichitatea Tîrzie? Pentru că atunci s-a petrecut marea schimbare care a marcat nu doar civilizația europeană, ci a avut un impact global: apariția creștinismului și adoptarea sa treptată în cadrul Imperiului Roman.

Cînd dictatura teocratică pedepseşte cu oprobriul ori cu moartea o cît de mică abatere de la uniformă? Rămîne o carcasă, un văl flasc, subsumat categoriilor veacului, „secularizat”.

Desigur că elita intelectuală a României nu e clasată pe „sectoare” confesionale, însă reprezentanții săi interesați de faptul religios (și cu atît mai mult slujitorii altarelor) proiectează în scrierile lor ceva (mai mult) din mediul eclezial de apartenență.

Despre Marin Tarangul a scris Andrei Pleșu două propoziții care m-au făcut să nu mă las pînă nu îl citesc în întregime.

Într-o istorie a prieteniilor spirituale, Francisc și Clara au o întîietate necontestată.

Spiritul anglican, spunea istoricul dominican Guy Bedouelle (Revue française de science politique, 1969), poate fi caracterizat prin două calităţi: fidelitate faţă de tradiţie şi toleranţă.

Orice mărturisitor al creștinismului este în criză de timp și de timpuri! Nu-și mai poate apăra credința într-o nișă cimentată, întorcînd spatele lumii, așa cum trăiește și gîndește ea astăzi, în secolul al XXI-lea.

Materia spiritului nu este o țesătură de concepte, ci o adîncime a lucrului însuși, acolo unde acesta își descoperă chipul, împreună cu rădăcina, posibilitățile și înrudirile lui esențiale.

Știința despre Treime, desigur, prin care inclusiv filosofia ciceroniană cunoaște o paradoxală supraviețuire.

Cînd coexistenţa religiilor e privită în lumina Sursei lor transcendente, ea poate deveni întîlnire în cunoaştere.

Prea multe nu știm despre viața sfîntului Isaac Sirul, iar datele disponibile se pot consulta în volumul recenzat aici.