Tînguire pentru o cetate zdrobită
Printre oraşele cele mai lovite de seismul din Turcia şi Siria se află Antakya. Centrul istoric e în ruine, cea mai veche moschee din Turcia (638) e distrusă. Locuitorii fie că au fugit din oraş, fie sînt acoperiţi de dărămături, unde încă se mai caută, între speranţă şi teribile tragedii, victimele. Doar echipe de salvare şi patrule de soldaţi se mişcă printre resturile haotice ale oraşului. „Poliţişti şi jandarmi iau urma jefuitorilor. O psihoză i-a cuprins pe supravieţuitori. Conducătorul comunităţii ortodoxe e îngrijorat din pricina obiectelor preţioase şi a icoanelor îngropate sub surpăturile bisericii lui. «Se pare că locuinţele sînt jefuite, că se taie degetele morţilor ca să li se ia inelele.» Zvonuri fără îndoială exagerate, care îi înspăimîntă pe cei puţini rămaşi locului” (Les Échos, 12.02.2023). Aceeaşi panică i-a cuprins pe locuitori după uriaşul cutremur din 526, cînd 250.000 de persoane au pierit şi cînd, spune cronicarul bizantin Ioan Malalas, autorităţile buimăcite de dezastru n-au fost în stare să readucă ordinea în cetate şi să pună capăt jafurilor.
Căci Antakya din Turcia de astăzi stă pe locul strălucitoarei, bimilenarei cetăţi a Antiohiei: elenistică, romană, bizantină, arabă, iarăşi bizantină, selgiukidă, cruciată, ayyubidă, mamelukă, otomană. Splendoare exultînd de vitalitate, zguduită adesea de seisme, cetatea antică era vestită pentru diversitatea ei turbulentă, pentru cultivatele ei elite („aici se zămislesc cei mai civilizaţi oameni din toată lumea”, putea spune Sf. Ioan Gură de Aur, antiohian de origine). Urma ei dăinuie pînă astăzi, aşezată la îmbinarea civilizaţiilor şi a trei plăci tectonice: africană, arabică şi anatoliană. Acum cîteva zile, o tînără aştepta să poată intra în vechiul bazar, unde are o prăvălie. Voia să vadă ce s-a ales de ea, înainte să părăsească oraşul. „Toţi prietenii noştri au plecat. Nu mai e un loc unde se poate trăi. Nu mai avem nimic aici. Tot ce e material nu are pînă la urmă importanţă. Dar era un oraş atît de frumos, toată lumea se înţelegea atît de bine: sunniţii, alauiţii, creştinii, evreii.”
Întemeiată în 300 î.Chr. de Seleucos, general al lui Alexandru cel Mare şi creator al Imperiului seleucid, Antiohia a fost menită să fie o metropolă. Capitală a noului stat, rivală a Alexandriei, Antiohia pe Oronte e o cetate forfotitoare, deschisă spre spaţiul elen al Mediteranei şi spre adîncimea asiatică a cuceririlor lui Alexandru. Alături de greci, sirieni și perşi, evreii au aici, notează Iosephus Flavius, drepturi de cetăţenie egale cu ale elenilor. Splendida cetate, focar iradiant de elenism, va rămîne elenistică, adică cosmopolit rafinată şi sub stăpînirea romană. Va continua să se întindă, să fie împodobită cu amenajări somptuoase sub Tiberiu. Ajunsă la 500.000 de locuitori, îşi păstrează vechiul titlu de „Coroană a Orientului”. După seismul din 37, oraşul e reconstruit sub Caligula. Titus, Domiţian şi Traian o înzestrează la rîndul lor.
Pentru noua credinţă, Antiohia e de asemenea o cetate aparte: „în Antiohia, întîia oară, ucenicii s-au numit creştini” (Faptele Aposolilor, 11, 26). Aici, în cetatea deschisă spre toate zările elenismului, diversitatea şi libertatea creştină s-au manifestat şi ele în ciocnirea între Petru şi Pavel privind apartenenţa neîngrădită la Christos: „iar cînd Chefa a venit în Antiohia, pe faţă i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare. Căci înainte de a veni unii de la Iacov, el mînca cu cei dintre neamuri; dar cînd au venit ei, se ferea şi se osebea, temîndu-se de cei din tăierea împrejur” (Galateni, 2, 12).
În ceea ce priveşte teribilul cutremur (estimat la 7,5 pe scara Richter) care, în iarna anului 115, a zdrobit oraşul, interpretările vor fi şi ele diverse, perspectivele diferite. Împăratul Traian se afla aici, pregătind o campanie împotriva perşilor. Potrivit lui Dio Cassius, „Traian scăpă pe o fereastră a casei, călăuzit de un om cu o înălţime mai mare decît cea obişnuită pentru oameni, care s-a apropiat de el, şi astfel nu se alese decît cu răni uşoare”. Dar, adaugă Dio, optimus princeps a întors relele prevestiri în beneficiul lui: a dat de ştire că a fost ajutat de Jupiter să scape nevătămat şi a construit un templu lui Jupiter Salvator. Într-un articol (în Persée, 2004), cercetătorul Étienne Decrept confruntă interpretarea imperială şi cea creştină a cataclismului.
În acea vreme de persecuţie, Ignatie, episcopul Antiohiei, e pornit spre Roma ca să fie dat pradă fiarelor circului. De-a lungul drumului, el trimite scrisori comunităţilor creştine în care îşi arată dorul de fi sfărmat asemenea grăunţelor din care se plămădeşte pîinea eucharistică, de a se uni prin moarte de martir cu Christos. Secole mai tîrziu, antiohianul Ioan Malalas (491-578) va opune cele două figuri: „Împăratul Traian se afla în cetate cînd a izbucnit mînia divină: în acel moment, sub domnia lui Traian, Sfîntul Ignatie şi-a adus mărturia”. Protecţie divină de o parte, mînie dumnezeiască de alta. Malalas notează că ziua seismului este o joi (13 decembrie 115), zi jupiteriană. Zi a fulgerului pedepsitor aşadar? Sau tutelă providenţială a zeului asupra împăratului? Oricum, semn al unei ordini care include lumea elementelor şi lumea oamenilor.
După cataclismul din 115, Traian şi Adrian ridică din nou cetatea, mai splendidă decît înainte. În 363, împăratul Iulian porneşte din Antiohia în campanie împotriva perşilor şi e ucis în luptă. Libanios, vestitul retor, campion al elenismului, şi Grigore de Nazianz, vestitul teolog şi retor creştin, stau, desigur, pe poziţii potrivnice în ceea ce priveşte cutremurele din anii 362-365. Libanios vede zbaterile pămîntului drept „mesaje ale tulburărilor şi dezordinilor ce aveau să vină” după dispariţia lui Iulian. Împăratul care încercase să readucă imperiul la vechea religie greco-romană e jelit cosmic: seismele sînt răspunsul pămîntului în doliu la moartea sa. Cît despre Grigore, el vorbeşte despre un cutremur care, la înmormîntarea lui Iulian, ar fi arătat dezgustul pămîntului de a primi trupul principelui apostat.
Deşi, în secolul al IV-lea, creştinismul devine religie de stat, formele antice de unitate civică nu dispar, nici spaţiile şi spectacolele care pun în scenă mîndra identitate a cetăţii. Dacă nu mai există un împărat păgîn pe care să-l ia drept ţintă, autorii creştini pun următoarele cutremure pe seama vieţii profane care continuă în cetate, a atracţiei faţă de hipodrom, teatru, lux, spectacole îndrăzneţe. Şi „materie didactică” e destulă. După uriaşul cutremur din 526, Justinian reîntemeiază cetatea, schimbîndu-i numele în Theopolis, ca să conjure dezastrele. Dar ele revin, aşa că oraşul îşi reia vechiul nume. Va îndura seisme în 713, 859, 972, 1110. Şi va dăinui, chiar dacă diminuat.
Ca pentru a-i sublinia capacitatea de a renaşte, Malalas susţine prea miraculosul fapt că pînă şi după treizeci de zile de la dezastrul din 526 au fost scoase nevătămate, de sub ruine, femei însărcinate. Între recentele ştiri din Antakya se număra cea privind salvarea unei copile de un an la şapte zile după cutremur.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
