Energii divine necreate...

Teologia creștină s-a cristalizat în numeroase orizonturi lingvistice, dar ortodoxia a rămas în mare măsură tributară geniului grecesc. De la primii apologeți, trecînd prin autorii patristici din era primelor șapte Sinoade ecumenice și urmașii lor bizantini, găsim în acest idiom uluitor mai toate operele dogmatice, mistice și canonice realmente fundamentale pentru „dreapta credință” și poate că nu-i de mirare, de vreme ce Noul Testament însuși a fost redactat în dialectul comun al culturii elenistice. Pentru creștinismul răsăritean, bizantin și imperial, ultima creație teologică – fidelă tradiției, însă nu mai puțin dezvăluitoare – apare prin scrierile lui Grigorie Palamas, în secolul al XIV-lea, anticipînd oarecum căderea Constantinopolului. Că ne place sau nu, doctrina palamită – asimilată ortodoxiei cam deodată cu trecerea autorului ei în rîndul sfinților (la 1368) – a reprezentat cîntecul de lebădă al gîndirii grecești: de atunci încoace au apărut, fără îndoială, multe generații de teologi și mari figuri mistice, numai că toate s-au ocupat cu sintezele, recapitulările și renașterile „neo-patristice”, refuzînd în linii mari atît modernitatea, cît și evoluția doctrinară post-bizantină din sînul romano-catolicismului. 

Biografia lui Grigorie Palama s-a desfășurat într-un context istoric dramatic. Bizanțul agoniza deja, luptele politice intestine îl rodeau necontenit, iar încercările de unire cu Roma pontificală eșuau continuu, din obstinație și orgoliu: grecii știau că moștenesc Atena – care dăruise Romei filozofia și artele –, așa cum își aminteau că Vulgata nu era decît tălmăcirea Septuagintei și a Noului Testament grec, sau că dreapta credință s-a fixat sub autoritatea episcopilor răsăriteni, deci preferau să moară alături de adevărul stabilit în universul lor cultural decît să accepte compromisurile cu dogmele presupus eretice ale teologilor din Apus. Adversarii lui Grigore Palama, în frunte cu monahul calabrez Varlaam, secondat de Grigorie Akyndinos sau Nichifor Gregoras, erau taxați sub infamanta etichetă de latinofroni. Platon îi era opus lui Aristotel, așa cum teologia filocalică și curentul spiritual isihast făceau de rușine zorii raționaliști ai scolasticii. Realizăm acum că această dihotomie va fi fost complet artificială, dat fiind că – în mileniul Bisericii nedespărțite – atît (neo)platonismul, cît și aristotelismul modelaseră vocabularul dogmelor creștine deopotrivă în Apus și în Răsărit. 

În 2011, episcopul de Huși, PS Ignatie Trif,  a susținut, la Universitatea din București, o teză doctorală intitulată Sfîntul Grigorie Palama și teologia energiilor necreate, pe care o publică recent într-un volum elegant, sub dubla egidă editorială Spandugino/Horeb (2022, 617 p.). E o cercetare completă și laborioasă despre viața, scrierile și luptele doctrinare ale lui Palama, atît de importante în spațiul ortodox post-bizantin. PS Ignatie a parcurs atît textele originale, cît și succesivele lor ediții critice, glosînd comparativ pe seama analizelor întreprinse de feluriții savanți care s-au dedicat respectivei problematici. Analiza sa ne arată că (lăsînd deoparte Filioque) înstrăinarea dintre Răsărit și Apus a început pe terenul grației sau al harului, în raportul lor cu natura (fizică) și cu cea umană. Din păcate, reaua credință a fost... bilaterală, așa că subtilitatea învățăturii despre energiile divine necreate nu a fost recunoscută ca atare decît în secolul 20, mai cu seamă după ce John Meyendorff și Pr. Dumitru Stăniloae au readus-o la lumină, scuturînd de pe textele fostului arhipăstor al Tesalonicului praful polemicilor interconfesionale. 

Admir acribia tezei PS Ignatie: nu i-a scăpat nimic, iar notele – expediate la finalul volumului – sînt monumentale pînă la intimidare. Avem de-a face cu o „sumă” palamită fără rest, deci cu un instrument de lucru simultan util celor preocupați de istoria creștinismului, de studiile bizantine și de teologia ortodoxă. M-ar fi interesat să aflu opinia autorului despre raportul dintre isihasmul filocalic și Renașterea europeană, amînată cu două secole în partea noastră de continent: a fost această formulă spirituală profund anistorică un substitut „grecesc” al liniei evolutive care a structurat Occidentul modern? Iată pesemne materialul unei cărți încă nescrise...