Ce fel de dar?
Sîntem în preajma sărbătorilor. Tîrguri, lanţuri comerciale, reclame, media ne vorbesc abundent despre daruri, se întrec în sugestii, oferte, invenţii de cadouri. Vor să ne scutească de grija căutării, ne atrag cu liste nesfîrşite de posibilităţi. „De sărbători găseşte timp pentru cei dragi. Cadourile le găseşti la noi”, declară galeş la TV un clip frecvent difuzat. Dar nu vreau să aleg din ce mi se pune, cu atîta belşug, în faţă. Nu-mi vine să mă las redusă la o ofertă hotărîtă din afară. Vreau să descopăr eu darul potrivit. A-l căuta înseamnă a căuta ceva care e expresiv, într-un fel sau altul, pentru dăruitor şi pentru destinatar, a dibui un obiect suport de întîlnire, de dialog între cei doi. Se ştie că darul veritabil comunică întotdeauna ceva din natura donatorului, din persoana lui. Mai cu seamă în schimbul de daruri între oameni şi divin, această calitate e esenţială. În Grecia veche, tineri şi eroi îşi închinau parte din plete pe altarul zeilor. Cînd îşi încheiau o viaţă de muncă, meşteşugarii îşi dăruiau divinităţii uneltele. Cele mai frecvente daruri votive erau podoabele şi obiectele lucrate de autorul jurămîntului (anathemata), semnificînd astfel raportul personal cu zeul căruia îi ceruse ajutorul.
Darul trebuie să comunice ceva din fiinţa dăruitorului. Dar trebuie totodată ca destinatarul divin să-i preţuiască intenţia, calitatea, modul în care dăruitorul s-a pus în acel dar. Oare darul îi va fi pe plac şi Lui? Îl va socoti potrivit? Se va bucura de ceea ce dăruitorul a comunicat în el? Şi-l va însuşi, luîndu-l la Sine ca pe un bun propriu? Schimbul de daruri între uman şi divin e nu numai o cerere de ajutor din partea omului şi semnul recunoştinţei lui faţă de răspunsul care i s-a dat. E în primul rînd un raport de cunoaştere, de tatonare şi descoperire reciprocă a celor pe care darul îi pune în relaţie. El stabileşte, spun antropologii, „un raport calitativ între parteneri care depind unul de celălalt şi între care circulă obiecte inalienabile”, de nesituat în afara raportului personal şi a gratitudinii (cf. C.A. Gregory, Gifts and Commodities, Londra, 1982).
Există în Biblie cazuri în care omul dăruieşte, dar Dumnezeu nu-i ia în seamă darul. Aşa se întîmplă chiar la început, cînd apare prima pereche de fraţi din istoria sfîntă. „A căutat Dumnezeu spre Abel şi darurile lui, iar spre Cain şi darurile lui n-a căutat. Şi s-a întristat Cain tare şi faţa lui era posomorîtă” (Geneza, 4, 4-5). Doborît de mîhnire, Cain nu se întreabă asupra deosebirii în atitudinea divinului, nu o ia ca pe o încercare, nu-i caută remediul. Se îndreaptă resentimentar şi ucigaş asupra fratelui de alături. Nu insistă în dialogul vertical. Nu ia calea cutezătoare, perseverent interogativă, pe care Iov îşi riscă fiinţa în faţa Interlocutorului.
În alte cazuri biblice, eşecul darului uman e mai de înţeles. Aşa e în Isaia (1, 11-16), unde Dumnezeu refuză, iritat, ofrandele conformiste ale comunităţii. „Nu mai aduceţi daruri zadarnice... îmi sînt dezgustătoare... Ajunge!” Sînt daruri în care omul nu-şi mai angajează fiinţa, în vreme ce Dumnezeu tînjeşte după intensitatea întîlnirii, după palpitul legăturii personale cu dăruitorul uman. Isaia 29, 13: „Acest popor mă slujeşte cu buzele, dar inima lui e departe de mine...”. Tradiţia ebraică are curajul să se pună în cauză, să expună critic momentele de absenţă umană din faţa Partenerului, să facă inventarul darurilor izbutite şi neizbutite.
Iar cînd Dumnezeu dăruieşte, se întîmplă ca omul să ignore calitatea darului care i se oferă. Nu-i percepe miza, substanţa, nu recunoaşte în el un ferment care îi va amplifica fiinţa, care o va înrudi cu Dăruitorul. E neatent la darul vertical, prea absorbit de achiziţiile proprii în domeniul care îi stă la îndemînă. Ca în parabola „cinei celei mari” (Luca 14, 16-24) şi în cea a „nunţii fiului de împărat” (Matei 22, 1-14), unde primii invitaţi se scuză, orbi faţă de Cel care îi cheamă la un ospăţ transfigurator. Andrei Pleşu (Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste) discerne, în parabolele evanghelice, materia plină de nunaţe subtile, exigente, surprinzătoare pentru o „analitică a receptivităţii” faţă de mesajul christic.
Iar această receptivitate, structura Evangheliilor nu o cere doar, o şi pregăteşte. Darul suprem, de pildă, darul de sine al lui Dumnezeu în Fiul lui întrupat, e precedat, în Evanghelii, de episoade de anunţ, de descifrare, de sugestii hermeneutice. Ele indică, în felurite chipuri, calitatea uimitoare, paradoxală a acestui dar, unde fragilitatea condiţiei umane se articulează intim cu suveranitatea Logosului divin. În jurul Naşterii se acumulează momente care dau semn fulgurant, care pot trezi înţelegerea, care cer, mai ales, consimţămîntul partenerului uman. Dialogul Mariei cu îngerul vestitor (Luca 1, 26-38), visul lui Iosif (Matei 1, 20-23), drumul magilor (Matei 2, 1-12), vestirea păstorilor (Luca 2, 8-17), apoi, la înfăţişarea lui Iisus la templu, cuvintele dreptului Simeon (Luca 2, 25-35) cuprind, alături de alte momente evanghelice, o hermeneutică a Naşterii. Sînt indicaţii, mărci de sens, îndemnuri pentru ca înţelegerea umană să se confrunte cu marele act al Întrupării, să pornească pe drumul mereu deschis al cercetării, al interiorizării lui.
O cîntare liturgică datorată marelui imnograf bizantin Roman Melodul (secolul VI) formulează majestuos lapidar sensul sărbătorii: „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte... pentru noi s-a născut Prunc tînăr Dumnezeu cel mai înainte de veci”. „Astăzi”, prezentul sărbătorii, distinct de timpul curent, se articulează strîns cu prezentul divin. Dumnezeu mai vechi decît timpul îşi revelează, pentru noi, prospeţimea, noutatea de neerodat.
Darurile noastre de sărbători gravitează, mai mult sau mai puţin conştient, de mai aproape sau de mai departe, în jurul acestui mare dar, îşi trag din bucuria lui plăcerea de a dărui.
Alături de grija pentru apropiaţi, e potrivit, cred, să nu pierdem din vedere pe cei care au nevoie din plin, acut, acum, de darul nostru pentru a rezista, pentru a supravieţui, pentru a continua să lupte: ucrainenii şi Ucraina. Există încă (puţini) voluntari care nu au obosit să-i asiste pe noii refugiaţi, goniţi din ţară de atacurile ruseşti asupra infrastructurii energetice. Există fonduri de susţinere, precum UNITED24, la care putem contribui. Există alte posibilităţi de ajutor. Orice gest de solidaritate concretă e preţios. Aici darul îşi confirmă definiţia de „raport calitativ între parteneri care depind unul de celălalt”. Ajutorul pragmatic nu e decît expresia opoziţiei noastre faţă de un totalitarism isterizat, gata de orice sălbăticie pentru a se impune. Dar noi nu ne aflăm pe frontul bătăliei cum sînt ucrainenii. Sîntem protejaţi. Putem doar ajuta. Calitativ vorbind, ucrainenii ne dăruiesc mai mult decît le putem dărui noi lor. Ne dau exemplul unui curaj fără fisură, al determinării de a combate cu orice sacrificiu totalitarismul invadator. Ne dau exemplul unui eroism care se îmbină cu raţionalitatea, cu umorul, cu încrederea în victorie şi în viitorul pacificat al ţării lor. E un dar excepţional.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
