Pe urmele lui Iov
Ce face calitatea cu totul aparte a poemului lui Iov? Desigur, tăietura ieşită din orice rînd a personajului. Calm faţă de despuierea de bunuri şi apropiaţi, faţă de eroziunea propriei cărni, el izbucneşte torenţial în căutarea sensului, a înţelegerii. Se războieşte cu instanţele judecăţii convenţionale, previzibile. Nu acceptă răspuns decît de la Sursa sensului. Strigă la Dumnezeu, îl cheamă să iasă din muţenia Lui, îl provoacă la confruntare. În Republica lui Platon, dreptul persecutat, despuiat de aparenţe are un alt stil, complementar: e un personaj-metaforă, un îndreptar pentru cercetarea noţiunii, o sculptură a dreptăţii. Totuşi, în hieratica lui nobleţe, el face aluzie la un personaj real. Socrate e exemplar în chiar substanţa istoriei. Legendarul Iov e plin de energie vulcanică, de frenezie. Are o pastă existenţială densă, amestec de puţinătate mizerabilă şi temeritate în a-l ataca pe Interlocutorul suprem.
De-a lungul vremii pînă astăzi, Iov uimeşte, zbuciumă interogaţia, e de neepuizat. Tematica poemului e atît de densă că interpretările pornite de acolo merg spre o mulţime de zări. Dar nici una nu-i acoperă integral mesajul. Iov rămîne un strigăt metafizic deschis.
Pentru Kierkegaard, în Repetiţia, Iov pune întrebările care, de la hotarul condiţiei omului, îi dau tîrcoale, îl situează fără putinţă de explicaţie intramundană, îi pun în cumpănă realitatea, rostul. Iov e un partener, mai puternic, de căutare. El lansează cu îndrăzneală neasemănată apelul revendicativ spre transcendent. Mizînd pe dialogul direct între uman şi divin, Iov se află „acolo unde ideile vuiesc cu puterea dezlănţuită a elementelor”. Împreună cu el, Kierkegaard se aruncă în vîrtej.
Lev Şestov (Pe cîntarul lui Iov) pune un dublu motto pentru meditaţiile asupra destinului uman, în care suferinţele, criza, moartea sînt solul de unde persoana se poate totuşi ridica spre demnitatea ei ireductibilă. Alege un vers din Iov („Dacă nenorocirile mele ar fi puse la cîntar, ar atîrna mai greu decît nisipul mărilor”, 6, 2-3) şi un pasaj din Plotin („O supremă şi ultimă luptă aşteaptă sufletele”, I.6, 7). Insistenţa acut partizană a lui Şestov asupra deosebirilor între gîndirea filozofică şi cea de inspiraţie biblică proclamă, la capătul cărţii, convergenţa celor două: în elanul lui spre Unu, „Plotin descoperă că există un cîntar necunoscut încă oamenilor, unde suferinţele lui Iov covîrşesc efectiv nisipul greu al mării; atunci discursurile lui Plotin devin «exasperate» şi psalmistul se iveşte în filozof: fuga unului spre Unu (VI.9, 11)”.
De partea sa, regizorul rus Andrei Zviaghinţev (Leviatan, 2014, film premiat la Cannes) preia doar talerul greu, întunecat al „cîntarului lui Iov”. El expune lupta îndîrjită a unui tînăr împotriva agresiunii autorităţilor, zdrobirea lui şi a familiei sale sub conivenţa puterilor corupte din Rusia de astăzi. Cazul nu e spectaculos, e banal şi teribil în banalul lui distructiv. Mecanicul Kolia ţine la vasta privelişte care se deschide în faţa casei lui, într-o mică localitate pierdută pe malul Ocenului Arctic. Împotriva primarului care vrea să-l exproprieze, tînărul încearcă să reziste cu resursele legii. Dar actul lui e bizar în Rusia, e de neînţeles pentru apropiaţi, îi nedumereşte, îi îndepărtează. El nu duce decît la dezagregarea familiei, la sinuciderea soţiei, la pierderea copilului. Şi la victoria primarului corupt, fortificat în agresiunea lui de episcopul locului. „De la Dumnezeu este puterea”, îi spune el. „Iar puterea aduce cu sine forţa. Dacă faptele tale îi plac lui Dumnezeu, nu ai de ce să te temi. Iar Dumnezeu e mulţumit de tine. Faci binele.” Aşa că pe locul expropriat iniţial pentru un centru de telecomunicaţii, primarul zideşte o biserică (ne amintim de ierarhul de la Constanţa care, după invadarea Ucrainei, nu şi-a scăzut admiraţia faţă de Putin pe motiv că el a ridicat multe biserici). Cît despre Kolia, distrus de pierderea soţiei, el e servit de un preot cu pilda sărmanului Iov, cu obligaţia de a se supune voinţei lui Dumnezeu. „Voie” încununată, poate, de gestul prietenilor celor mai apropiaţi: ei îl acuză pe Kolia de uciderea soţiei ca să-i poată lua în grijă băiatul şi să capete indemnizaţia de tutori acordată de stat. Arestat şi condamnat fără probe la ani lungi de închisoare grea, Kolia murmură: „Nu înţeleg ce mi se întîmplă”.
O instituţie religioasă complice cu dictatura a luat aici locul lui Dumnezeu din textul biblic. Din poem nu se mai păstrează decît jumătatea neagră... Cînd consacră noua biserică, episcopul tovarăş cu primarul expropriator explică poporului, la rîndul lui nedumerit de cele întîmplate: „Noi redăm astfel sufletul poporului rus”. În mediile conservatoare din Rusia, filmul a stîrnit, evident, indignare, atacuri, acuzaţii de denigrare a poporului rus. Dar el e doar explicativ pentru dezastrul în care e antrenat astăzi poporul rus de către regimul Putin. Căruia Biserica oficială îi furnizează, cu impasibil cinism, prestigiul „voii divine”. Pe „cîntarul” regimului şi al Bisericii complice, Iov, persoana umană, sînt condamnaţi fără drept de apel. Zviaghinţev a lansat acest diagnostic în 2014, anul anexării Crimeei. Cîţi dintre ruşi, cîţi dintre noi l-am luat în seamă? Astăzi suferinţele şi eroismul ucrainienilor ne-au trezit. Sîntem treji îndeajuns?
Revenind: ce face calitatea cu totul aparte a poemului lui Iov? Desigur, tăietura ieşită din orice rînd a personajului. Pe lîngă asta, tensiunea între chinul interogaţiei şi splendoarea expresiei. E o tensiune care îţi taie suflarea prin acuitatea, prin vibraţia ei. În fond, personajul Iov e contorsionat, străbătut de spasmul deznădejdii, plin de angoasă şi viermi, exasperat, apăsat de „suferinţe mai grele ca nisipul mării”. E nobil, dar nu prea plăcut de privit. În schimb, ceea ce iese din gura lui Iov e de o poezie înaltă, suverană, alternanţă de imprecaţie şi imn, amplă cît toată verticala realului, de la rădăcinile fragilităţii umane pînă la densitatea Polului care desfăşoară lumea.
Filmul lui Zviaghinţev a uimit, şi el, critica occidentală prin îmbinarea între ferocitatea intrigii şi „frumuseţea absolută, aproape minerală” a imaginilor (La Croix, 23.05.2014), prin „utilizarea grandioasă a spaţiului şi a luminii” (Positif, septembrie 2014). „Există încă poeţi, artişti, filozofi”, se declara în Le Figaro (24.09.2014). Există spirite ruse capabile de o luciditate aspră, care riscă să-şi lanseze mesajul fără garanţia că vor fi luate în seamă.
În Biblie, însă, realul nu se reduce la o lume plană, somnolentă, cufundată în necazuri, în nevoi, în cotidian. Există un Interlocutor inalterabil, treaz. Iar acestuia trebuie să-i fi plăcut verbul lui Iov. Cînd, la capătul a treizeci şi trei de capitole de o ameţitoare frumuseţe, Dumnezeu iese din muţenia lui şi îi răspunde, El foloseşte imagini care se potrivesc cu cele ale lui Iov. Sigur că tonul Lui are majestatea Suveranului, are tăria furtunii, are priceperea Creatorului. Dar în frumuseţea imaginilor, în strălucirea verbului, cei doi se întîlnesc...
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
