Prietenii latini ai Bizanțului

Împărțirea tîrzie a Imperiului Roman între Orient și Occident n-a subminat unitatea Bisericii creștine, cel puțin pînă la Marea Schismă din 1054, agravată ulterior prin Cruciada a IV-a și eșecul sinoadelor unioniste de la Ferrara-Florența. Și tocmai agonia Bizanțului, privit de sus dinspre Roma Renașterii, le-a sugerat apusenilor, inclusiv prin uniatismul habsburgic, același model: dacă e să facă pace interconfesională, creștinii „greci” n-au decît să accepte primatul papal… Abia în modernitate, cu precădere după dezastrul Primului Război Mondial, dar mai ales odată cu Conciliului Vatican II (anii ’60), a apărut un ethos reconciliator. El n-a dus nici azi la reunificarea Bisericilor (sincronă cu unificarea Europei post-comuniste), însă a schimbat atmosfera. Ortodoxia n-a mai fost „schismatică”, iar creștinii orientali au început să fie priviți ca „frați despărțiți”, în timp ce savanții catolici au descoperit, editat și comentat cu tot mai mare aplomb tezaurul patristic de limbă greacă, siriacă, coptă, armeană etc. Din acest nou interes (mai puțin obsedat de prozelitism și de tranșarea disputelor de teologie dogmatică) s-a născut, la mijlocul veacului al XIX-lea, Ordinul augustinian Asumpționist, dedicat dialogului dintre catolici și Bisericile răsăritene. Contribuția acestui ordin savant la dezvoltarea studiilor bizantine a completat fericit efortul teologilor ruși din exilul antisovietic și cel al unor importanți teologi catolici precum Hans Urs von Balthasar, Henri de Lubac sau Jean Daniélou de a construi o imagine occidentală pozitivă asupra Răsăritului creștin, în contrast cu stereotipurile ostile din trecut. 

Stabiliți inițial la Istanbul, dar nu prea doriți acolo de Atatürk, călugării asumpționiști (prezenți din 1923-1924 la Blaj și Beiuș) au răspuns, un deceniu mai tîrziu, invitației lui Nicolae Iorga de a întemeia, la București, Institutul Francez de Studii Bizantine. Aici au creat o faimoasă bibliotecă, ocupîndu-se simultan de educație, caritate și erudiție. Idila ecumenică s-a încheiat brutal, în 1947, cînd noul regim comunist a declanșat persecutarea clerului francez din România, ca preambul totalitar la interzicerea Bisericii Greco-Catolice (1948). Nu a fost o persecuție intermitentă, ci una programatică: ordinul de la Moscova, zelos transpus de comuniștii români, viza completa rupere a țării sovietizate de orice relație cu Sfîntul Scaun Apostolic de la Roma, văzut de propaganda stalinistă ca instrument al „imperialismului anglo-american”. Această percepție deopotrivă incultă și eronată a încetat abia odată cu prăbușirea regimului marxist-leninist, ceea ce explică micul miracol al reinventării comunității asumpționiste (cu o ramură masculină și una feminină) în România. Acum există cîteva mînăstiri, un orfelinat și Centrul „Sfinții Apostoli Petru și Andrei“, care funcționează în retrocedata clădire neogotică a ordinului, la doi pași de Piața Romană din București.  

Am participat în 2011 la redeschiderea Centrului și am revenit acolo deunăzi, alături de Pr. prof. Wilhelm Dancă și dr. Ana Petrache, pentru a face, împreună cu vreo două duzini de laici asumpționiști din Franța, un bilanț de etapă al Mișcării Ecumenice. După cum anticipam, nici vorbă de comuniune euharistică sau unitate efectivă, ceea ce n-a împiedicat evoluția spre o mai creștinească înțelegere mutuală, așa cum se vede și din tabloul ecumenismului local românesc, între vizita istorică a Papei Ioan Paul al II-lea (mai 1999) și cea, recentă, a Papei Francisc. Evident, ambele Biserici apostolice au ramurile lor fundamentaliste, deci antiecumenice, însă dialogul teologic continuă, așa cum contactele umane – favorizate de revenirea democrațiilor în Europa de Est – s-au înmulțit promițător, spre îmbogățirea spirituală a celor două comunități și convergenta lor practică apologetică, într-un context cultural secularist. La urma urmelor, asemenea contacte umane directe contează cel mai mult, căci pregătesc calea spre un viitor de conlucrare pastorală, rescriind într-o cheie fraternă milenara cronică a dezbinărilor vanitoase dintre „greci și latini”. Cum ilustrează unica Ortodoxie de matrice lingvistică latină, BOR are chiar un rost esențial în amintitul proces, care servește tot mai necesara coeziune a Europei, amenințată, printre altele, de revizionismul imperial rusesc.