Religie și fotbal

Antropologii urbani au descris adesea lumea fotbalului din perspectiva ritualului. Nu e un sport printre altele, de vreme ce a fost „încoronat”, iar recent jucata finală de la Doha a fost urmărită de șase miliarde de oameni. E greu să găsești ceva similar prin fervoarea participării la o activitate „socială”. Meciurile dezlănțuie o pasiune extremă, consumată civilizat și strict emoțional sau degenerată prin acte de huliganism greu controlabil. Întrucît e un sport de origine britanică, dominat de echipe europene, vedem adesea jucători care-și fac semnul crucii, așa cum cei de credințe diferite dau alte semne de pietate, solicitînd divinitatea în favoarea propriei echipe. Tot în sfera religiozității (de tip idolatru) intră și cultul marilor fotbaliști legendari, care se lăfăie iconic în milioane de camere adolescentine sau cabine de TIR... Cu ani în urmă, am văzut o casetă din vitrina unei frizerii napolitane care „expunea” prețioasa relicvă a unui fir de păr din chica lui Maradona... Intuiesc faptul că asemenea elanuri hagiografice apar mai cu seamă în sînul națiunilor de matrice latină, predominant catolice, unde nenumărați copii săraci își imaginează un viitor mai bun ca membri ai unor cluburi locale de juniori, tot așa cum adolescenții negri, încă segregați la marginea metropolelor americane, pariază pe box, baschet sau baseball.  

Intersecția fotbalului cu faptul religios apare și la nivel geopolitic, după cum am notat în cazul Qatar. Micul emirat din Golf a reușit să profileze lumea arabă dincolo de stereotipuri, ambiționînd să-i afirme modernitatea și vocația constructivă. Demersul a suscitat critici tardiv-ipocrite cu privire la nerespectarea drepturilor omului în statul-gazdă, mai ales după ce lobby-ul qatarez a reușit să scoată din cursa pentru găzduirea Campionatului Mondial ditamai SUA. A fost evocată corupția din FIFA (n-ar fi ceva chiar șocant), dar și cea pătrunsă, rușinos, în Parlamentul European, unde cîțiva deputați socialiști au fost arestați pentru mită. Numai că Doha a dat lovitura, demonstrînd că – fie și printr-o externalizare scump plătită a serviciilor, de la arhitecți și proiectanți pînă la diversele lanțuri logistice – e capabilă să susțină la cele mai bune standarde o competiție de nivel mondial, deopotrivă frecventată de suporteri exaltați și șefi de state păziți cu strășnicie. Desigur, banii din exportul de gaze deschid orice ușă și pot cumpăra excelența, însă am fi meschini dacă n-am aprecia, în final, abilitatea de care au dat dovadă acești foști cărăuși de cămile, pirați și pescuitori de perle, care s-au aflat în centrul atenției mondiale pentru cîteva săptămîni. 

Finala Franța-Argentina a avut și ea un aer grandios, de apoteotică încleștare mitico-religioasă. Echipa din Hexagon, formată majoritar din jucători cu origini africane, denotă reversul luminos al unei istorii coloniale punctate de abuzuri și crime. Ecouri similare s-au făcut auzite atunci cînd Franța a jucat contra Marocului, cînd extremiștii taberelor progresiste și conservatoare anunțau iminentul sfîrșit al lumii, cu sediul la Paris. La rîndul lor, argentinienii au fost criticați de o preoteasă a Corectitudinii Politice, printr-un articol din presa americană, unde le reproșa că nu au inclus în Naționala de fotbal sportivi de culoare. Nu pentru că ar fi o națiune albă (și nu un film produs de studiourile Disney) – cum i s-a răspuns de la Buenos Aires –, ci pentru că și-ar fi construit identitatea, încă din secolul al XIX-lea, în jurul unui nucleu de suprematism alb. Ca de obicei, ideologia reușește să polueze orice dezbatere, conferindu-i un relief la limită absurd. E musai să evacuezi influența ei toxică și reducționistă, dacă vrei să prezervi frumusețea clasic-olimpică a sportului, ca univers unde trista violență a lui homo sapiens e transfigurată prin fair-play și buna „agonie” a sacrificiului de sine. 

După finala de duminica trecută, am citit că, în aceeași zi, era sinistru-programată execuția capitală a unui fotbalist iranian care a îndrăznit să se ralieze protestelor antiguvernamentale din ultimele luni. Cînd scriu acest text, nu știu dacă bietul sportiv și-a pierdut deja viața din acest motiv. Știu însă că trebuie să deplîngem și să condamnăm imixtiunea politicului în fotbal, oricît de utopică ar părea separarea lor. Sportul și sportivitatea își merită aura religioasă doar dacă înfrățesc și pacifică.