Cafea sau vin?
E curios. La fel ca vinul, cafeaua are, în legendele ei de origine, o întrebuinţare spirituală. Vinul, da, se înţelege: el e dintotdeauna un simbol (şi cîteodată un agent) al dilatării fiinţei, al ieşirii din contururile obişnuite, al exaltării. Chiar al extazului, al unei condiţii eliberate de finit. În Sumer, viţa-de-vie era celebrată ca „Mama Vie”, era „planta vieţii”, o viaţă diferită de cea care se erodează şi sfîrşeşte. În poemul lui Ghilgameş, eroul cere îndrumare pentru a afla nemurirea de la o femeie numită „femeia vinului” sau „femeia care amestecă vinul” (cf. Anna Ferrari, Dicţionar de mitologie greacă şi romană). În textura Bibliei, tema viei şi a vinului e bogat întreţesută, e un motiv major, cu o mulţime de nuanţe, de arome. Lumea, în toată bogăţia ei, e via plantată de Dumnezeu, cultivată de El cu suverană pricepere. „Ce se putea face pentru via mea şi n-am făcut Eu? Pentru ce atunci cînd nădăjduiam să rodească struguri, mi-a rodit aguridă?” (Isaia 5, 4). Tema planaţiei divine apare şi reapare cu insistenţă în cărţile biblice. Aşadar creaţia e o cultură menită desfătării lui Dumnezeu, e locul de unde El aşteaptă să obţină vinul bucuriei, al plăcerii, al încîntării lui. Calitatea cu care El învesteşte lumea nu e de ici, de colo. Şi deşi via nu-i împlineşte aşteptările, El perseverează. Ameninţă, taie, dar reface, revigorează, nu încetează să spere în via sa.
Pînă acolo încît Christos îşi infuzează propriul sînge în coardele de viţă ale inimilor, în discipoli: „Eu sînt viţa, voi sînteţi mlădiţele” (Ioan 15, 5). Împărăţia, deja prezentă în El, se anunţă şi începe să lucreze ca vie irigată de seva strugurelui divin. Dumnezeu însuşi adoptă condiţia viei, e trunchiul ei unificator, din care răspîndeşte o energie nouă, în comunicare intimă cu viaţa divină.
Nu e de mirare că pentru mistici, pentru îndrăgostiţii de Dumnezeu, vinul e simbolul dorinţei de apropiere, de întîlnire, de fuziune cu Cel preaiubit. Ei tînjesc după mireasma lui, doresc să-i simtă gustul, să-şi lărgească fiinţa ca să-i poată înghiţi tăria nelumească. În mai toate culturile spirituale, vinul divin şi exaltarea fiinţei care îl bea ori însetează după el înseamnă o cunoaştere care dezmărgineşte fiinţa, ea fiind absorbită în ceea ce absoarbe. Dar poate că în zonele islamului, unde alcoolul e interzis, cîntarea lui poetică şi mistică are o strălucire aparte. Acolo tema beţiei spirituale face semn către o cale verticală, distinctă de viaţa religioasă aşezată, comună, sedentară. Şi stilistic, şi spiritual, tema are acolo îndrăzneli „ameţitoare”.
„Spre pomenirea Celui preaiubit am băut un vin de care ne-am îmbătat înainte de crearea viei [înainte de plăsmuirea temporalităţii]... Doar vederea peceţii puse pe vasele acestui vin [strălucirea divină din inima călătorilor spirituali] e de ajuns ca cei de faţă să cadă în beţie... Mesajul lui e veşnic, dinainte ca lucrurile să capete forme şi imagini... Puritatea vaselor în care se revarsă vine din puritatea ideilor, iar pe ele vinul le maturizează... Să plîngă asupră-şi cel ce şi-a irosit viaţa fără a avea parte de el”, aşa intonează Umar ibn al-Farid, poet şi contemplativ egiptean din secolele XII-XIII, Elogiul vinului (text tradus de Émile Dermenghem, Paris, 1931).
Dar cafeaua? Băutura mult mai de curînd apărută, căreia arabista Irina Vainovski-Mihai îi evocă traseul în Orient, în Europa occidentală, în Ţările Române şi îi inventariază cu farmec situaţiile de convivialitate pe care le stîrneşte astăzi(Romano-Arabica, 1/2001)? Printre legendele de apariţie, există una care o „legitimează” şi pe ea spiritual. Arborele de cafea creşte spontan în Etiopia în regiunea Kaffa. Dar băutura rezultată din boabele lui (qahwa în arabă) îşi face loc în legendă şi în istorie pornind din Yemen, tărîm de aromate. Din secolele XIII-XIV, sufiţii, contemplativii musulmani, o foloseau acolo ca să se menţină treji în lungile lor veghi şi rugăciuni de noapte.
Băutura a fost privită întîi cu ostilitate de autorităţile religioase. În secolul al XV-lea, adusă la Mecca de pelerini, ea a fost socotită de un jurist la fel de ameţitoare – şi deci interzisă – ca vinul. Adunarea de oameni ai legii şi de medici unde s-a pronunţat a socotit că, de vreme ce ştie, el a gustat din amîndouă băuturile şi e vrednic de pedeapsă. Totuşi, cafeaua s-a răspîndit în Orient, iar veneţienii au adus-o pe la sfîrşitul secolului al XVI-lea în Europa. În faţa Papei Clement al VIII-lea, cafeaua a fost ponegrită drept băutură întunecată, dată musulmanilor de diavol pentru a-i împăca cu interdicţia vinului. Dar Papa a tratat problema cu priceperea degustătorului şi a teologului: „Aroma cafelei e prea plăcut lucru ca să fie invenţia celui viclean şi să fie lăsată doar în seama musulmanilor. Îl vom înfuria pe diavol botezînd cafeaua şi făcînd din ea o adevărată băutură creştină”. Aşa că noua băutură s-a răspîndit nestînjenită, de atunci, în Europa, iar numeroşi călugări o vor folosi ca şi sufiţii în islam: ea le ţine mintea limpede în studiu şi în slujbele de noapte.
Annemarie Schimmel (Mystical Dimensions of Islam) face la un moment dat observaţia că vinul şi cafeaua caracterizează două tipuri de călători spirituali. Misticii din grupările austere, unde domină ascetismul, severitatea disciplinei, constrîngerea de sine, folosesc din plin cafeaua; ea îi ajută să-şi menţină vigilenţa, luciditatea, să atingă o contemplaţie clară. În schimb, îndrăgostiţii de Dumnezeu laudă vinul şi beţia lui, care aprind fiinţa, o dilată, o proiectează către Cel dorit. Cafea şi vin. Contracţie a fiinţei, pe de o parte; extensia ei, pe de altă parte. Cunoaştere lucidă a puţinătăţii umane faţă de divin, pe de o parte. Elan, dezmărginire, cunoaştere fulgurantă a lui Dumnezeu, pe de altă parte.
Dar tipologiile nu au niciodată dreptate pînă la capăt. Contemplativii, fie ei de un tip sau altul, urmăresc un Acelaşi aflat dincolo de coincidenţa contrariilor. Calitatea Ţintei se reflectă şi în stilul contemplaţiei lor, chiar dacă accentul poate cădea diferit pe „cafea” ori pe „vin”, pe austeritatea ori pe avîntul cunoaşterii.
„Beţia trează”: iată stilul contemplaţiei eficace, sperat în orice spaţiu spiritual. Căci, în elanul ei spre mister, hrănită de lumina lui, fiinţa nu îşi pierde minţile, ci le clarifică, ea capătă ceva din limpezimea, din liniştea adîncă a Celui spre care tinde. Expresia aparţine lui Philon din Alexandria, filozoful contemplativ evreu (20 î.Chr. – 45 d.Chr) care a interpretat Scriptura ebraică cu mijloacele intelectuale ale gîndirii greceşti. Dar expresia se inspiră dintr-o concepţie şi dintr-o experienţă care sînt comune multor cercuri filozofico-religioase din Antichitatea tîrzie. Indică starea sufletului care „soarbe cuvintele divine”. Prin mari Părinţi din primele veacuri – Origen, Grigore de Nyssa, Augustin, Ambrozie –, tema a pătruns puternic în mediile contemplative creştine. Şi rămîne prezentă pînă astăzi. Andrei Pleşu (Note, stări, zile)aminteşte textul pe care Părintele Benedict Ghiuş i l-a dat ca reper: Laeti bibamus sobriam ebrietatem spiritus, „Cu bucurie să bem din beţia trează a Duhului”.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
