Societate

Ministerul Educației colcăie de incompetență, corupție și analfabetism. Cum am putea avea o „educație de bună calitate, la scară largă“, în condițiile în care școala românească a pierdut de mult bătălia cu sărăcia și furtul?

Cînd mergi pe stradă, Facebook-ul se deplasează odată cu tine.

I.D. Sîrbu: „Am fost, în 1947, cel mai tînăr conferenţiar universitar din ţară, ca în 1964, să ajung cel mai bătrîn vagonetar din mina strămoşilor mei, în Petrila.“

Sînt de ocolit cîrciumile turistice unde, inevitabil, totul este mai scump și ți se atrage atenția la final că bacșișul nu este inclusiv, obligîndu-te astfel să lași ceva în plus (un ospătar simpatic, de altfel, ne tot făcea cu ochiul și încerca să ne bage pe gît shot-uri de Becherovka, băutura lor „tradițională“).

Cică se subțiază sîngele îngroșat de atîta șorici. Mîncare umilă, uimită, o luptă. Știu cînd stăteam cu maică-mea la rupt codițe. Mă urzicam tot. Și cît adevăr e în cîntecul ăsta găsit pe net, cică versete populare din Ardeal: „Primăvara-i mama noastră, / Cresc urzîcile pe coastă, / Vin țîgani să le culeagă / Să le pună să le fiarbă. / Urzîca-i bucată noauă, / O mîncă domnii cu oauă.“

Înainte de prima operație, cînd încă nu se știa dacă nodulul era malign sau benign, doctorul i-a spus că s-au găsit totuși cîteva celule canceroase.

Băutul și mahmureala. Mahmureala și băutul. L-au însoțit cu retrageri și reveniri, cu absențe largi sau cu istovitoare prezențe pînă acum, la maturitatea trecută bine de treizeci; el, persoană decentă, funcțională și gînditoare. Primul pahar e mai greu. Are la capul patului, pe lîngă paharul cu apă

Toate aceste imperii au fost măturate după Primul Război Mondial: Reich-ul german, Rusia narodnicistă, Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman turcizat.

Recent, spre final de ianuarie, a avut loc o nouă licitație cu obiecte care au aparținut sau au fost folosite de Nicolae și Elena Ceaușescu. Nu este prima dată cînd mă întreb, inclusiv pe căi administrative, cum s-a ajuns aici. Cum sînt, în fapt, valorificate de privați asemenea obiecte.

Ara Șeptilici e una dintre prozatoarele talentate ale generației nouăzeciștilor.

O tentație cu care te confrunți este aceea de a te crede Salvatorul, personajul providențial, cel „mandatat“ să construiască destine.

Trăind în România, sentimentul e că stau pe un pat al lui Procust.

„De unde naiba sînt atîtea femei? Trăim într-o epocă a matriarhatului!“, exclama el, apoi o întreba pe mama dacă n-ar fi cazul să-și ia o zi liberă, iar mama îi spunea că „nu se face“.

Nici iaurturi. Nici brînzeturi. Toate erau duble, și din lapte de la vacă, și din praf. Stăteam la ora 5 dimineața să iau lapte bătut, iaurt. Am crescut cu ele acre

Am trecut acum ceva timp pe lîngă amicii care frig cărnuri pe trotuarele Bucureștiului. Jur că am vrut să le cer un mic, dar m-a inhibat privirea aspră a unuia dintre grataragii, care a presupus (greșit) că mă deranjează activitatea lor prea în public.

Sîmbătă, 24 februarie (cînd acest text era deja predat), a început festivalul de conferinţe Humanitas „Despre lumea în care trăim“. Una e cea a lui Victor Ieronim Stoichiţă – „Călătorie în iconosferă“, urmată de un dialog cu Andrei Pleşu.

Revedeți definiția cuvîntului aferim: „bravo!“, „perfect!“ și „halal“ sau „Doamne ferește!“ N-am reușit să ne decidem…

Nu era normal ca mama să o șteargă la fund pe bătrîna aceea drăguță, rujată și cu inele, iar Mălina și tata să ia banii și să meargă la schi.

Mereu, la diversele teste psihologice pe care ni le dădeam, pe vremuri, între prieteni, exista o întrebare legată de pădure.

Urcușul spre mînăstire s-a dovedit a fi cam ca-n legenda Babei Dochia: cu cît înaintam, cu atît afară se întuneca și se stîr-nea un vînt destul de năprasnic, aducător de zăpadă. Cînd am ajuns sus, deja ningea și vîrful Mateiașului era, practic, în nori de zăpadă.

Ce înseamnă să te mîndrești că ești român? Înseamnă că nu ai altceva de care să fii mîndru. Nu e meritul cuiva că este român.

Urcă femei smochinite sau incredibil de grase, de-abia le încap fustele, tineri burtoși în treninguri, toți șmecherii șmecherilor și toți săraci. Femeile nu încetează cu întrebările, bărbații răspund monosilabic, cu chipurile lor încruntate. Nu există bucurie în tramvaiul 16, doar marasm și probleme.

70 de lei. M-a ars suma, m-a durut, mi-a săgetat sîngele, mi-a uscat mîna. Dar am dat banul, am luat abonamentul. În prima clipă, triumf.

Unii stau cîte zece ore cu fundul pe scaun la casă, la Mega. Trec brînza, ouăle, salamul, hîrtiile igienice cumpărate de sutele de oameni care trec prin fața lor prin cititorul de bare, pun cumpărăturile noastre în pungi, ne dau restul și ne urează o zi bună cu un aer egal, corect, nici cald, nici rece, nici sus, nici jos, ca niște arhangheli care vînd telemea.

Relația dintre ideea națională și globalizare este constitutivă modernității, dacă luăm în considerare faptul că statele naționale ale secolului al XIX lea au apărut ca o reacție împotriva unor forme de putere globală anterioare, pe care le numim îndeobște imperii multinaționale

Apelul la transparență este binevenit: ce primești, de la cine și pe ce cheltuiești.

Un tip de adult care-și amintește că a fost un copil fericit. Iar asta nu-i puțin. Nu e cazul să alunecăm în idilă și paseism. Dar merită să cădem puțin pe gînduri…

Cînd pe afară sînt intemperii, simți o nevoie instinctivă să te refugiezi într-un interior. Să te ascunzi într-o vizuină personală, să știi că ai un acoperiș deasupra capului, și real, și simbolic, că aparții unui loc în care să te poți culcuși și simți în siguranță.

Acum 25 de ani, revista a apărut într-o societate cam otrăvită și cam isterică. N-aș zice că acum – în ciuda tuturor progreselor – lecția dialogului democratic și civilizat (pentru care s-a străduit Dilema) a fost învățată.

Dl Cosașu va fi mereu în prima linie a mulțumirilor noastre. Lucrurile există abia după ce capătă nume, iar numele marchează definitiv soarta lucrurilor. Răsfoiesc adesea colecția revistei și îmi dau seama că nici nu ne puteam numi altfel!

Victor Rebengiuc nu e „şaizecist“, „optzecist“ sau „nouăzecist“. E bun. E foarte bun. Cu oameni ca el, cultura trece dincolo de clasamente belfereşti şi dincolo de calendare.

Pînă să mă hotărăsc să spun: „I love București“, aș purta oricînd tricouri cu „I love strada Mîntuleasa“ sau „I love Piața Spaniei“ și aș continua să visez la orașe ca Berlin.

Umblu desculț, îmi spun să-mi iau papuci, dar visez să umblu ca domnul, în pantofi. Asta-i situația. Mi s-au cumpărat papuci. Normal, pe principiul acoperă ce-i gol. Îi tot pierd, sînt din ăia de cățel chichi. Are nevoie cîinele de papuci, de ghetuțe?

„Închide“, zice mama, „închide tu prima“, zic eu, ascultînd în fundal un televizor dat la maximum la știri și pe tata care întreabă dacă să stingă sau nu focul de sub ceai. Dacă maică-mea ar închide din prima, cu siguranță aș crede că nu mai sînt iubită.

Cum să-i mulţumeşti lui Dumnzeu pentru toate, cînd violenţa, mizeria, răul prosperă în jur şi-ţi sînt cunoscute? E cuvenit? E realist? E posibil? E ceea ce se întreabă părintele Antoine Bloom, unul dintre cei mai vii gînditori ortodocşi din Occident

Noile tehnologii ne permit (și deci ne invită) să reinventăm trecutul, prin reconstituiri tridimensionale. Puteți găsi pe Internet filme cu asemenea exerciții oarecum abstracte, ca niște planșe de arhitectură, și totuși extrem de sugestive: savanții au început să refacă pînă și sonorul vieții cotidiene din Parisul medieval sau de la Pompei

Legea în discuție se numește „legea pentru inocența copilăriei“ şi  prevede interzicerea educației sexuale în școli și pedeapsa cu închisoare pentru profesorii care furnizează elevilor informații din domeniul mai sus amintit, fără consimțămîntul părinților (asta nu se întîmpla nici măcar pe vremea comunismului

Prietenul cu bicicleta a părut, un timp, perfect inaccesibil, ca și cum un fel de vortex l-ar fi tras într-un no man’s land, într-o gaură neagră aproape fără întoarcere.

Spre finalul anilor ’80 se întîmpla foarte des ca securiști chei și grași să ne strige nouă, adolescenților cu plete, zdrăngănitorilor din chitară: „La muncă, bă!“

Ursuleți fără un ochi, păpuși ciufulite și miniaturi de bucătării și magazine din perioada comunistă, toate stau în tăcere, parcă surprinse că a venit cineva să le vadă. Adunate la un loc, au un aer înduioșător de trecut, și simbolic par că reprezintă o era întreagă înghesuită într-un subsol.