Ucraina: de la Nestor Mahno la Serhii Jadan

Centenarul revoluției ruse din 1917 a trecut aproape neobservat în Rusia. Într-o ţară ca Franţa, în schimb, el a dat naştere la tot felul de cărţi, documentare, colocvii etc. Motivul e foarte simplu: după al Doilea Război Mondial, accentul pus pe rolul Armatei Roşii în războiul contra Germaniei hitleriste a luat progresiv locul ocupat odinioară de „marea revoluţie socialistă din Octombrie“, aşa numită cu referire la data la care bolşevicii au acaparat puterea în numele sovietelor. Iniţiată sub Stalin, tendinţa s-a accentuat sub Brejnev pentru a deveni, după venirea lui Putin la putere, principala sursă de legitimitate a Rusiei în încercările ei de a redobîndi statutul şi zona de influenţă pe care le avea înainte de implozia regimului comunist.

Revoluţionarul anarhist ucrainean Nestor Mahno (1888-1934) face parte din personajele redescoperite de publicul francez cu ocazia centenarului. Doi jurnalişti de la Mediapart, Jean-Arnault Dérens și Laurent Geslin, s-au dus la faţa locului, pe urmele comandantului armatei insurecţionale ucrainene, numită popular Mahnovşcina, care realizase tripla performanţă de a combate succesiv între 1917 şi 1921 armata Puterilor Centrale, trupele generalului rus alb Denikin şi Armata Roşie a lui Troţki. Legătura cu actualitatea ucraineană nu era greu de făcut. Guliai-Pole, orăşelul natal al hatmanului anarhist care va muri în exil în Franţa, se află nu departe de linia frontului cu separatiştii susţinuţi de Moscova, în aşa-zisa Novorosia, iar una dintre cele două prăzi de război după ocuparea Crimeii este anarhistul Alexandr Kolcenko din Simferopol. Cunoscut mai ales ca militant sindicalist şi antifascist, acesta trage ani grei, împreună cu cineastul Oleg Senţov, în puşcăriile din Siberia sub acuzaţia ridicolă de fascism şi terorism.

„Puterea pentru soviete, fără comunişti“ era sloganul Uniunii Țăranilor fondată de Mahno. Trimişii speciali de la Mediapart l-au regăsit înscris pe o bandieră neagră instalată acum în sala muzeului local, pavoazată cu steaguri roşii din al Doilea Război. „Toate familile din regiune au un străbun care s-a bătut împreună cu anarhiştii, le-a explicat Serghei Bilivnenko, profesor la universitatea din Zaporoje. Cînd îi întrebi pe bătrîni, ei ştiu încă unde au avut loc luptele, unde au fost îngropate cadavre. Regăsim deseori aceleaşi povestiri, ceea ce arată că epopeea anarhistă a funcţionat ca un mit alternativ al istoriei oficiale, conservat de memoria populară.“ Pentru editorul scrierilor lui Mahno, „moştenirea lui Mahno este unica ideologie susceptibilă să se opună naţionalismului ucrainean şi influenţei Moscovei“. „Anarhismul s-a implantat în regiunile controlate odinioară de cazacii zaporojeni, iar ideile de egalitate care prevalau în comunităţile lor s-au transmis populaţiilor sedentarizate în regiune.“ Un alt anarhist, tîmplar, le-a povestit reporterilor cum a profitat de o călătorie organizată la Paris ca să meargă pînă la cimitirul Père-Lachaise, unde a reuşit să dea de urna conţinînd cenuşa lui Mahno. „A fost călătoria vieţii mele“, le-a mărturisit acesta.

Mai recent, la mijlocul lunii noiembrie, în trecere prin Paris, scriitorul Serhii Jadan s-a dus şi el la Père-Lachaise, din motive asemănătoare. El a profitat de întîlnirea organizată la Librăria poloneză în onoarea lui pentru a aduce un omagiu special acelor români care ar fi plătit acum cîtva timp taxele pentru ca faimoasa urnă să rămînă la locul ei. El pare să fi avut această informaţie, greu de verificat, de la Timişoara, unde fusese cu două săptămîni înainte, la ediţia a treia a Congresului internaţional de literatură. În orice caz, cartea sa, recent tradusă în franceză, Anarchy in the UKR, începe cu o evocare a incursiunii sale pe tărîmurile lui Mahno. Pe un ton pasionat, revoltat, violent, autorul, născut în 1974 la Starobilsk, în apropiere de Luhansk, azi capitala republicii autoproclamate eponime, descrie propriile sale stări sufleteşti în cursul unui lung periplu care îl face să traverseze o natură devastată şi peisaje industriale în ruină, în compania unor personaje înfricoşate, uneori ameninţătoare, descrise fără complezenţă, dar a căror umanitate e totdeauna pusă în valoare. Sare din tren în tren, poposeşte în locurile cele mai improbabile, bufete din gări părăsite, hoteluri dărăpănate, povesteşte cu vervă o degradare generală pe care a putut-o observa de aproape în adolescenţa şi tinereţea sa. Amare, critice, rar nostalgice, constatările lui sînt tot atît de decapante pe cît sînt de comprehensibile cînd e vorba de semenii lui, chiar atunci cînd nu se identifică cu ei. Iată unul dintre instantaneele care punctează acest road-movie la care ne invită autorul, surprins la ieşirea dintr unul din acele oraşe de provincie în care de mult nu se mai întîmplă mare lucru:

„Cinci dimineaţa, ne-am prăbuşit ­morţi de oboseală lîngă un gard care ascunde o casă în care merge televizorul. Curioase personaje, m-am gîndit, trăiesc în locuri fără cafenele, nici difuzoare, stau acasă puşlamalele, cu uşile închise, şi se uită la televizor pînă dimineaţa, la ce se uită ei oare? Ce-i interesează? Ultimele ştiri? Ce vor să audă? Ce aşteaptă de la lumea exterioară baricadîndu-se în spatele uşilor şi ferestrelor lor zidite? Și lumea asta ce le dă lor în schimb, ce a pregătit ea pentru aceste stranii personaje care se uită la televizor pînă la cinci dimineaţa? Baschet? Da, baschet, ce altceva?“

Serhii Jadan e un om grăbit: „Mi-e frică de viteză, mi-e frică să mă duc undeva, singurul lucru de care mi-e şi mai frică este să mă opresc“. Poate de aceea, cu colegul său fotograf, el nu se va opri decît trei zile în oraşul care ar fi trebuit să facă obiectul reportajului despre Mahno promis la început, Guliai-Pole: „Un tîrg meridional liniştit, scăldat în soare, odată capitala anarho-comunismului, iată teritoriul unor experimente socio-politice unice“.

Nici muzeul local, nici faimoasa taceanka (o platformă mobilă trasă de cai pe care se monta o mitralieră grea) reconstituită, nici măcar Cafeneaua Nestor nu l-au impresionat pe Serhii Jadan, care nu pare să regrete că toate aceste iniţiative nu au reuşit să transforme oraşul natal al lui Mahno într-o „Mecca turistică pentru pasionaţii de anarhism“. S-ar putea ca cititorul interesat de subiectul anunţat în titlul cărţii să fie descumpănit de asemenea remarci acide. Continuînd lectura, el va putea însă să se regaleze în materie de anarhism, un anarhism aşa cum poate să fie conceput şi trăit la un secol după isprăvile lui batko („tăticul“) Mahno, la unison cu Sex Pistols, pe fundalul socialismului real în descompunere accelerată, traversat de tensiunile provocate de noile orientări proeuropeene ale Ucrainei.

Romancier tradus în numeroase limbi, traducător la rîndul lui al lui Charles Bukowski și al lui Paul Celan, poet, mii de persoane participă la recitalurile de poezie pe care le animă pînă şi în Belarus, şi la concertele rock pe care le organizează. Serhii Jadan este şi o persoană care nu ezită să se angajeze pe plan politic:

„Aş vrea cu adevărat să mă interesez de politică, aş vrea ca tineretul din ţara mea să se intereseze de politică, să participe, pentru ca ea să nu fie apanajul nătărăilor bătrîni şi fricoşi care vorbesc la mitinguri despre renaştere naţională, vreau ca acest tineret să nu se bată pentru putere, ci contra ei, să ia cu asalt băncile, să blocheze administraţiile regionale, să controleze bugetele, să-i arunce pe funcţionari pe ferestre din birourile lor, să defileze cu steaguri negre în timpul subbotniki-lor [„sîmbetele comuniste“ în care lumea trebuia să lucreze pe gratis]…“

Anarchy in UKR a văzut lumina tiparului în Ucraina în 2005, puţin după Revoluţia portocalie. Traducerea acestui titlu în franceză este urmată de Jurnalul de la Luhansk, scris zece ani mai tîrziu, imediat după victoria Euromaidanului şi primele succese militare ale miliţienilor proruşi în Donbas, acea Ucraină orientală care îi este atît de dragă lui Serhii Jadan. Despre „separatişti“ şi „pro-ucraineni“, cuvinte care apar întotdeauna între ghilimele în acest text scurt şi percutant, el scrie: „Ne mirăm şi unii, şi alţii, ca şi cum n-am fi trăit împreună tot acest timp. Ca şi cum nu am fi fost toţi privaţi de ceva, ca şi cum nu ne-ar fi lipsit tuturor ceva. S-ar putea crede că avem atîtea lucruri în comun încît nu ar trebui să avem probleme. Problema este că avem tot atît de multe lucruri care ne unesc ca şi din acelea care ne separă, fapt de care ar trebui să ţinem cont sub o formă sau alta. Cel puţin ca să nu trebuiască, într-o bună zi, să punem mîna pe arme.“

Evoluţia îngrijorătoare a situaţiei nu pare să fi alterat angajamentul lui social şi convingerile lui politice. Fundaţia care poartă numele său sprijină activ diverse proiecte umanitare destinate grădiniţelor, şcolilor şi spitalelor din estul Ucrainei. În legătură cu familia sa politică, el își explica astfel poziţia în interviul acordat Hannei Perekhod și publicat în Contrepoint, în iunie 2015: „Am fost profund decepţionat de stînga occidentală, şi nu numai de ea. În general, militanţii de stînga reacţionează în mod curios. Cînd vorbesc de stînga nu mă refer la Partidul Comunist din Ucraina, care e în slujba oligarhilor, ci la noile mişcări comuniste, socialiste, anarhiste care sînt divizate. O parte dintre ele erau pe teren, în mişcarea Maidan, şi au susţinut-o. La noi, la Harkov, anarhiştii ocupau strada împreună cu naţionaliştii. Bineînţeles că nu se iubeau unii pe ceilalţi, dar şi-au înghiţit mînia pentru că înţelegeau că aveau o cauză comună de apărat. Pentru mine, aceasta arată că a fost vorba de o adevărată revoluţie.“ 

Nicolas Trifon este istoric. Împreună cu Matei Cazacu, este autorul cărţii Republica Moldova, un stat în căutarea naţiunii (Editura Cartier, 2017).