Cărți de strîns la piept
Știți ce fac după ce termin de citit o carte care mi-a plăcut și m‑a impresionat pînă la măduvă? O strîng la piept. O închid și o strîng la piept. Sună ușor penibil ce spun eu aici, dar gestul e cumva instinctiv, reflex, am strîns la piept și Kindle-ul în situații similare.
Am terminat anul cu jurnalul altfel al lui Matei Călinescu. Am citit ultima pagină pe 31 decembrie, pe la prînz. Am strîns-o la piept? Am strîns-o. Nu o să mă apuc acum să povestesc de ce; acest domn cald și inteligent o să vă facă să-l iubiți. O să vă facă, poate, să reluați lecturi de care ați uitat și o să vă facă, poate, să ascultați muzică din nou. Acest domn special o să vă facă, poate, să visați cu ochii deschiși atunci cînd descrie în cuvinte puține și bune o minunată sonată mozartiană.
Sînt subiecte care ating adînc orice sensibilitate. Apropierea morții, pierderea cuiva drag, prăbușirea fizică interiorizată fără patimi manifeste, o poveste de dragoste inegalabilă.
Ies din cărți cu ochii albi. Ies cu o altă realitate, aia de acolo, care nu se mai potrivește o bună bucată de vreme cu cea de aici. Umblu pe stradă și fac toate gesturile mecanice de bun și fidel călător cu metroul prin apa moale a realității lăsate în pagini. Mă mișc într-o pădure norvegiano-japoneză cu multă tandrețe, reascult niște Beatles zdrăngănit de la Victoriei la Petrache Poenaru. Rîd și mă gîndesc că trebuie să fii un lector extrem de atent atunci cînd îl citești pe Foer. Inteligent și fanfaron deopotrivă, agil, iute, spirt, contemporan și enervant de hipster, găsesc (naiv) că ne-am putea înțelege și că am putea împărți un pahar de vin într-o crîșmă de prin centru. Realitățile noastre sînt foarte aproape și foarte departe. Așa cum sînt sigură că m-aș fi înțeles de minune cu Bukowski, fără riscul de a muri în comă alcoolică prin cine știe ce bombă din Drumul Taberei.
Și uite așa, tîrîi după tine tot felul de universuri în care ai intrat, ai stat puțin și ai ieșit apoi din ele buimac. Afară te așteaptă o lume la fel de plină, dar golită în aparență de magia ficțiunii. Poveștile de dragoste sînt mai puțin frumoase, mai puțin triste și mai puțin spectaculoase. Pierderile și despărțirile sînt golite de sensul pe care îl primesc după o oarecare decantare. Sînt brutale, prozaice, administrative. Bețiile pierd aura unui dezmăț intelectualizat, cîștigat tocmai pentru că au fost puse pe hîrtie, și se lasă cu depresii oribile post-alcool și cu mult Nurofen. Faptele bune, sau măcar intențiile, odată nedezvăluite, te locuiesc un pic și apoi dispar.
Ieși ca prostul, un Don Quijote cu piepții dezveliți, să cauți și să împarți sens pe Magheru și realitatea nepusă pe hîrtie rîde al naibii de tare de tine. Prinzi fragmente potențial duioase de interacțiune umană, dar semnificația lor imediată, prozaică, te aduce cu nasul în asfalt. Iată: un domn vrea să mîngîie un cîine mic din poala unei bătrîne care așteaptă pe o bancă în față la Mega. Potaia, cît un chibrit cu blană, îl hîrîie mișelește și-l capsează de deget. „Fire-ați ai dreacu’ cu jigodiile voastre“, se supără domnul și pleacă nervos pe toată lumea. Iată: în gangul de lîngă o farmacie dezafectată stă de cîteva zile un homles care doarme pe niște cartoane, învelit cu trei straturi de pături soioase. Îl vezi o zi, îl vezi două. Îți iei inima în dinți să-l îndrumi spre un adăpost social sau, dacă nu vrea, te gîndești măcar să-i cumperi un sac de dormit profi – oricît de cinic ar suna. Cînd te-ai decis să‑l abordezi, omul stă cu vodca lui în mînă și vorbește fericit, realmente fericit, cu un paznic de magazin. Ți se face rușine să-l mai abordezi.
Nimic din realitatea de afară nu te va lăsa cu ochii albi așa cum te lasă cărțile tale. N-o să-ți dea răgaz să o gîndești prea mult. N-o să te ierte cu nici o nuanță și o să alerge în urma ta gîfîind. Fir‑ar să fie, ca să existe, trebuie pusă pe hîrtie. Iar tu trebuie să fii dispus s-o citești și poate s-o strîngi la piept după aceea.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor‑șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.
