Samantha și rolurile consacrate
Am reînceput, recent, să mă tot uit la serialul Bewitched (Sol Saks, 1964-1972). Pe limba celor care au copilărit în anii ’70, Ce vrăji a mai făcut nevasta mea. În care, pentru cei nefamiliarizați cu subiectul, eroina, Samantha Stephens (Elizabeth Montgomery), e casnică, gospodină, dar și vrăjitoare.
Soțul ei, Darrin Stephens (Dick York), e un muritor de rînd care lucrează în publicitate. Convenția dintre ei doi e ca Samantha să nu-și exercite puterile magice în viața de toate zilele, să trăiască și ea ca orice pămînteancă. Să nu iasă cu nimic din comun, să nu șocheze, să nu facă lucrurile pe calea ușoară și, mai ales, să nu fie mai presus decît bărbatul ei.
Darrin, în ciuda înfățișării lui îngroșat comice și deloc spiritualizate, reprezintă, totuși, măcar prin profesia pe care o are, avangardistă pentru vremea de atunci (anii ’60), parta creativă a omenirii. Cea a creativității la intersecția cu business-ul, a creativității care îți poate aduce și o pîine, el fiind, conform vremurilor, unicul susținător al familiei sale, Samantha -stînd acasă și avînd grijă de gospodărie.
Nu mă pot opri să nu fac o timidă și poate nebinevenită paralelă cu Mad Men, serial, desigur, de o cu totul altă factură și din cu totul altă perioadă, dar tot despre lumea advertising-ului și, măcar pînă la un punct, despre căsnicie și condiția femeii. Dacă Darrin e prototipul bărbatului perioadei respective în cheie comică, caricaturală, Don Draper e, evident, mult mai mult de atît: e reprezentantul unei epoci a masculinității la putere, cu pretenții absolute, care-și pierde, în timp, din prerogative și, odată cu ele, și rostul.
În cazul caraghiosului Darrin, lucrurile sînt mai simple: poate că și-ar dori și el să fie vreun Don Draper (aici, dacă aș putea, aș pune o smiling face în paranteză), dar deoarece cu siguranță nu este, face față mai ușor și mai fără profunzimi posturii lui, pînă la urmă, ingrate – cea de domn și stăpîn al casei, bărbat autoritar de voie, de nevoie și cu totul responsabil de soarta familiei lui. Face față pentru că e convins că asta e postura corectă – pe fondul, însă, al unui suflet bun și tolerant (desigur, cu anumite limite). Dar și pentru că Samantha, fiind o vrăjitoare, îi poate da senzația, de la înălțimea ei, că totul e sub control, că rolurile sînt bine împărțite și că nimic nu-i amenință nici masculinitatea, nici echilibrul conjugal.
Faptul că Samantha e o vrăjitoare poate fi luat, la o primă mînă, pur și simplu, ad litteram. E un serial comic, e popular culture, totul e o glumă prelungită, aptă să ne facă să rîdem pe cuprinsul a nu știu cîte sezoane. Dar, desigur, poate fi interpretat (și cu siguranță a fost, în nenumărate variante) și în cheie feministă: Samantha (a se citi orice femeie) poate supraviețui cu zîmbetul pe buze vieții de housewife doar avînd și puteri magice. Așa, dacă ceva e mai greu, o depășește sau o intrigă, îi displace sau nu îi face față, are un as în mînecă pe care-l poate scoate, cu grație, oricînd. Totul e să nu facă abuz de supraputerile astea, să nu se dea mare cu ele, să nu le folosească în exces și în mod ostentativ, ci să păstreze aparențele de femeie delicată și drăgălașă.
Altfel, ar risca să ajungă ca Betty Draper, ca Laura din Orele sau April din Revolutionary Road. Dar personajul Samanthei nu a fost creat cu aceste profunzimi. Profunzimea lui, dacă vrem să-i găsim vreuna, constă fix în accesul la un transcendent ludic, în cheie comică. Lumea cealaltă, cea a miracolelor și vrăjilor, e și ea una Disney, în care nu există rău absolut, nici un rău nu e ireversibil și nimeni nu moare. Rezultatele sînt cam aceleași cu cele de pe lumea asta, doar modalitățile de a ajunge la ele sînt diferite.
Personajul Endorei, mama Samanthei, depășește limitele feminismului celei dintîi. Ea aparținînd mai evident lumii celeilalte, își permite să ducă lucrurile mai departe și să le spună pe nume. De pildă, mereu o ceartă pe Samantha că se chinuie atîta să îndeplinească treburile casei în versiunea muritoare, cînd ar fi mult mai simplu să le facă în stil vrăjitoresc, cu mult mai puțin efort.
Samantha reușește să păstreze proporția dintre cele două lumi cu zîmbetul pe buze. Singura dată cînd își pierde cumpătul și exagerează pe calea magiei este cînd cineva, de obicei Darrin, o jignește. Atunci feminitatea ei vrăjitorească scapă de sub control și se apropie mai curînd de cea justițiară și războinică a Femeii Fantastice.
Dar nu e ceva de durată. Samantha știe să și ierte, rapid, să reintre în postura ei echilibrată dintre lumi. Viața ei de housewife, așa cum și-o gestionează, simplă, dar cu un potențial care mereu plutește pe undeva prin aer, nu va fi nicicînd precum cea a vecinei ei, Gladys Kravitz – care are nevoie să-și bage nasul în treburile altora pentru a fi mulțumită.
