Perspective olandeze

Am fost de cîteva ori în Olanda, iar ultima dată am avut ocazia să stau o perioadă mai lungă, să muncesc alături de olandezi. Apoi, o delegație din Olanda a venit în București, locuind aici o perioadă. Îmi propun să povestesc pe scurt – abținîndu-mă de la comentarii personale cu rol de predică – cîteva momente trăite în Olanda, adică altceva decît vede turistul într-un city-break. Apoi voi prezenta concluziile olandezilor despre ceea ce au văzut la noi în țară.

Olandezii sînt foarte direcți. Dacă nu ești genul direct la rîndul tău, te poți simți ușor jenat, contrariat, enervat, jignit chiar de modul în care pun ei problema. Vor cere orice au nevoie sau orice consideră că este necesar să li se dea, fără să ezite. Nu ezită să pună la îndoială ceea ce spui și nu vor ezita să întrebe pînă cînd înțeleg ce ai vrut să spui. Îți împărtășesc părerile lor, fie că întrebi, fie că nu. Mi s-au părut incapabili de șuetă. Adică nu stau, așa cum stăm noi, la o caterincă, cu bere și cu semințe. Sînt ambițioși și mîndri de locul lor în lume, de importanța lor în istorie. Deși sînt oameni foarte direcți cînd vine vorba despre opiniile lor, treaba este cu sens unic, adică mi-au dat impresia că nu le place cînd altul – un foreigner – este direct cu ei. O seară la un restaurant tradițional românesc cu delegația olandeză nu era în buget, dar ei voiau să ieșim în oraș cu toții. Așa că au spus tare în birou că ar trebui să ieșim la un restaurant cu toții. Marchizul de Sade avea dreptate: „Ca și alte tipuri de întrevederi între oameni, și conversația merge mai bine cînd e unsă“ – așa că, după cîteva pahare de vin roșu demidulce românesc, olandezii care spuneau întotdeauna ce trebuie începuseră să spună și ce nu trebuie…

În biroul din Amsterdam, îmi făcusem obiceiul să ies din clădire ca să iau aer. Mergeam într-o parte a clădirii, lîngă care se afla un mare șantier. Mîncam cîte un sendviș și priveam spectacolul din fața mea. Nu văzusem niciodată un șantier atît de curat, atît de ordonat. Judecînd după fundația adîncă și pilonii grei din beton armat, avea să fie o construcție mare. Utilajele erau silențioase. Nu mi-a venit să cred că l-am zărit pe omul cu pickhammer-ul. Adică l am văzut înainte de a-l auzi! Șantierul era cît un teren de fotbal și nu era nicăieri noroi. Nu părea a fi surplus de resursă, păreau să fie suficienți oameni care se mișcau cu un scop în perimetrul lor. Nu l-am văzut pe unul sprijinit de lopată și nici să stea la vorbă fără să facă nimic. Rîdeau, vorbeau, dar făceau și treabă. La ora 17,30 seara, programul se termina pentru toți muncitorii. Ieșeam de cîteva ori pe zi să privesc șantierul, iar cînd plecam de la birou mergeam să constat ce s-a mai adăugat în ziua respectivă. Eram mirat de progresul pe care îl făceau, fără să-i aud. Ceea ce m-a surprins însă cel mai tare a fost că, la sfîrșitul fiecărei zile de muncă, netezeau nisipul și pămîntul în tot șantierul și aranjau ustensilele într-un anume loc, curățate de pămînt sau ciment, gata de lucru pentru ziua următoare.

Scopul vizitei din Amsterdam l-a constituit preluarea unor activități, care urmau să nu mai fie desfășurate la nivelul entității olandeze. Oamenii aveau să ne predea toată activitatea, în mare parte dezvoltată de ei, apoi urmau să își piardă locul de muncă. Interacțiunea celor două echipe a durat două luni și jumătate. Bineînțeles că au existat pe alocuri excese emoționale, cuvinte nepotrivite și aluzii cu subînțeles, dar olandezii au transferat activitatea organizat și rece, de la concept și principiu, la metodă și procedură. Am cunoscut în compania olandeză o colegă româncă. Plecase cu soțul pentru trei luni, acum 14 ani. Au copii, casă și mașină. Povestea că mult timp a încercat să o invite pe vecina ei dutch la ea acasă la o cafea. Vecina își deschidea agenda și îi spunea că programul ei era încărcat: „Așa sînt învățați de mici la școală, cu agendă în mînă își scriu sarcinile săptămînale, chiar lunare. Copiii mei sînt la școală aici în Amsterdam și sînt cu agenda în mînă tot timpul. Sînt foarte organizați, învățați de mici să-și gestioneze timpul eficient“, spunea colega mea. Perseverența ei în relația cu vecina a dat roade: „A fost de ajuns să vină prima dată. Acum iese la geam cînd mă vede, o chem și vine.“

Olandezii sînt foarte atenți la banii lor. Cuvîntul „atenți“ este folosit corect politic. Dacă olandezul va plăti consumația, îți va spune că nu plătește atunci cînd este invitat, doar consumă; dacă plătește, înseamnă că este un semn de apreciere și recunoștință pentru efortul depus ca să-l faci să se simtă bine. Cunoscînd că nu sînt „mînă largă“, nu am putut să nu apreciez că au plătit masa de seară, după o zi de sîmbătă în care am organizat o excursie în Bran la „the Castle of Dracula“, așa cum spuneau ei, de unde am plecat mai departe spre Brașov. Au spus că Bucureștiul pare că nu are legătură cu România.

Linia de metrou din Amsterdam a fost construită mai tîrziu decît linia de tren. Înspre stadionul echipei de fotbal Ajax Amsterdam, unde am locuit, linia de metrou a fost construită de-a lungul liniei de tren. Astfel, o singură stație deservește atît trenul, cît și metroul, fiecare avînd peronul separat. Poți înconjura orașul cu trenul, dacă metroul prezintă vreun neajuns. Deși este o țară de mici dimensiuni, Olanda are o suprafață de 41.543 de kilometri pătrați, din care peste 31.000 de kilometri sînt acoperiți de piste pentru biciclete…

Pe 5 octombrie 2017, fostul primar al Amsterdamului (născut în Amsterdam) Eberhard van der Laan a decedat. A administrat orașul timp de șapte ani. În cochetele biblioteci din oraș, mai mulți scriitori au dedicat volume bibliografice acestui om. Înainte de a se stinge, primarul a lăsat o scrisoare adresată locuitorilor orașului, în care își lua rămas bun de la aceștia, rugîndu i să aibă grijă în continuare de marele oraș. Zeci de mii de oameni au participat la înmormîntarea lui. Întrebată de o jurnalistă de cît timp aștepta să-și ia rămas bun, o doamnă în vîrstă a spus: „Am stat la coadă o oră și jumătate, dar aș mai fi stat încă șase dacă era nevoie. Omul ăsta a meritat!“

Centrul Amsterdamului nu le mai aparține olandezilor. Acest oraș, din ce în ce mai popular pentru toleranța sa, atrage anual 14 milioane de turiști. Călătorii au pus stăpînire pe oraș, iar olandezii încep să fie din ce în ce mai deranjați de acest aspect, dar în loc să devină agresivi au devenit creativi. În stilul lor caracteristic, au întrunit o comisie de specialiști care dezbate problema, găsind soluții pașnice și eficiente, evitînd totodată agravarea unei situații cu potențial violent (avem deja exemple prin Europa). Soluția o reprezintă dirijarea fluxului mare de turiști către frumoasele orășele aflate în apropierea Amsterdamului, legînd aceste zone de Amsterdam prin efectul unui marketing bine gîndit. Spre exemplu, cochetul oraș Zandvoort aan Zee, superbă stațiune aflată la Marea Nordului, a fost denumit the Amsterdam Beach. Se ajunge acolo cu trenul în 40 de minute. Turiștii curioși, căutînd să exploreze orice trend, au îmbrățișat imediat ideea de a vizita plaja „din Amsterdam“, în condițiile în care orașul nu are plajă! Mai mult, fluxul de turiști creează probleme muzeelor (Muzeul Van Gogh, Rijksmuseum, Rembrandt House), așa că au început să studieze comportamentul acestora: ei aveau obiceiul ca dimineața să viziteze Muzeul Van Gogh, iar la prînz să meargă pe canale cu vaporașul. Ca urmare, au lansat campanii prin care le sugerează oamenilor să meargă cu vaporașul dimineața, pentru a evita supraaglomerarea punctelor turistice, cu ajutorul proiecțiilor live în anumite locuri centrale, în care oamenii pot urmări în timp real nivelul de aglomerare de la diverse muzee sau alte zone de interes turistic.

I-am întrebat pe olandezii care au venit în București cum li se pare orașul, în condițiile în care nici unul nu mai vizitase România. Au spus că sînt prea multe mașini și că se simte aerul foarte poluat, clădirile sînt foarte frumoase în centru, dar arată neîngrijite. În Olanda, statul a vîndut clădirile vechi pentru suma de un euro, cu condiția ca proprietarul să renoveze clădirea în totalitate, păstrînd înfățișarea generală a străzii. În București spuneau că au văzut cîini vagabonzi – „wild dogs“ a fost termenul folosit. Spuneau că îi aud lătrînd și noaptea din camera de hotel. Au întrebat dacă avem piste pentru biciclete, deoarece voiau să închirieze biciclete. Cînd se lăsa seara, spuneau că este întuneric pe străzi. Iar în Casa Poporului, un ghid aflat la vîrsta a doua, foarte plictisit, parcă a diminuat măreția și importanța impresionantei clădiri, vorbind fără să ofere detalii despre ce-a fost.

Au fost entuziasmați de Castelul Bran, chiar dacă era supraaglomerat în acea sîmbătă însorită, plin cu copii aflați în excursie și turiști din toate colțurile lumii. Am încheiat ziua cu o plimbare pe Bulevardul Republicii din Brașov. Am condus spre București în miez de noapte, încîntat că, după escapada din Capitală, cei doi olandezi în vîrstă, care au explorat lumea-n lung și-n lat, au avut cuvinte de laudă la adresa țării mele, recunoscînd că „are un enorm potențial turistic și industrial, dar trebuie să învățați să cultivați acest potențial. Aici, pare că lipsește perspectiva lucrurilor cu adevărat importante“, a exclamat unul dintre ei, înainte să adoarmă liniștit pe bancheta din spate.

Foto: muzeul Van Gogh, wikimedia