Peşteri şi stiluri
Cînd obiectele încep să te locuiască pe tine, casele, cum spuneam, se transformă în peșteri. Pe la începutul anilor ’90, casa noastră din Lahovary chiar asta începea să fie. De altfel, avea și toate datele pentru așa ceva: era la parter, mereu extrem de răcoroasă, de fapt friguroasă. Cînd ne-am mutat acolo, era chiar inundată: totul era prea frumos ca să fie adevărat, așa că trebuia să aibă o hibă.
A rămas cu pereții igrasioși mereu. Și mereu vecinul de sus, un domn cu mustață în stil arogant, ne-a tot inundat. Locuitorii casei s-au tot împuținat, din varii motive. Unii au crescut, semi-forțat, și și-au văzut de drum. Alții pur și simplu au dovedit că nu-și mai aveau locul acolo. Așa că ultimul și singurul locuitor al acelei case a rămas mama mea.
În momentul respectiv, mama n-a mai putut stăpîni casa. Nu se mai punea problema de vreun Feng Shui, devenise peșteră pur și simplu. Obiectele puseseră stăpînire pe casă: era ca și cum, în fiecare noapte, ieșeau să danseze, precum prințesele cu condurii tociți din povestea Fraților Grimm. Sau, și mai rău, să facă lucruri teribile, asemenea păpușii ucigașe Chucky.
Obiectele nu făceau, de fapt, nimic îngrozitor. Doar că, lăsate de capul lor, se transformau, încet, dar sigur, în gunoaie. Iar aglomerarea lor devenită îngrămădire punea stăpînire pe spațiu, ca un Chucky tăcut, și, încet-încet, îți lăsa ție, devenit din stăpîn un soi de fantomă a casei, tot mai puțin loc.
Mama, la început, nu a părut afectată de toate astea. Ea continua să iasă, elegantă și strălucitoare, din grămada de foste obiecte demne. Impecabilă, aș putea spune. Noi continuam s-o vizităm și să luăm micul dejun, tacticoși, ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat, în peștera ei.
La un moment dat, izul de peșteră a ajuns, într-un tîrziu, și pînă la mama mea. (Să fi fost zgomotul enervant al picăturilor ce se prelingeau constant din stalactite ori spaima de lilieci care ți se puteau prinde-n păr? – evident, glume ieftine de peșteră.) Mama s-a apucat de renovarea casei, cu maximă dedicație și conștiinciozitate, descoperindu-și chiar o pasiune în asta. În locul atmosferei umede și întunecate de grotă s-a creat una caldă, de interior elegant, fără să fie snob, cu fotolii din piele, birouri, rafturi și covoare ușor retro și în nuanțele potrivite de bejuri și marouri. Casa, deși încă plină de obiecte, a devenit – ce-i drept, într-un timp îndelungat – de nerecunoscut.
Cînd stăteam pe canapeaua de piele, să zicem vișinie, cu mama, uneori nu-mi venea să cred că e aceeași casă în care locuisem pînă de curînd. Cea cu linoleul comunist de un bleu spălăcit și desprins pe alocuri pe jos, cu baia fără altă gresie și faianță decît cea standard, parțială, și în general strict albă, din dotare, cu caloriferele scorojite…
Cîteva obiecte se păstraseră, totuși, din vechea generație. Printre ele, bibliotecile tatălui meu, dormitorul stil al mamei, toate renovate. Cred, însă, că se pierduse telefonul negru, cu fir și disc, ce părea foarte vechi, dar, de fapt, nu era, asemănător celor din filmele românești cu Siguranța și al Doilea Război Mondial.
Obiectele, acum și vechi, și noi, nu mai ieșeau noaptea la dans și nu se mai jucau de-a Chucky. Înțeleseseră care-i treaba acolo și cine-i, iarăși, boss-ul, și se cuibăriseră adecvat la locurile lor, în poza ce li se cerea. Din peșteră, casa redevenise iar rezidență, conac, reședință și-ți dădea un sentiment de acasă.
Dar altfel decît precedentul, cel cu care eu, una, eram obișnuită. Totuși, spațiul mic și aglomerarea, de astă dată prietenoasă, mă făceau să mă simt confortabil și nu total diferit în fosta peșteră. Noroc cu copilăria copilului meu: în perioada aceea, mai tot ce-i cumpăram lui, îi luam și mamei mele. Ei, să nu exagerăm, nu chiar tot – dar cam orice pisică de jucărie sau decorațiune interioară apărea în cale, da.
Pe scurt, stilul un pic office-like al apartamentului s-a umanizat remarcabil prin impresionanta colecție de pisici. Unele somptuoase, și uriașe, din magazinele ce se proclamau africane. Altele în cea mai nealambicată tradiție a kitsch-ului drăgălaș, grețos de dulci. Și, în sfîrșit, cîteva, cel puțin una, cumpărată de la o tarabă de 1 Martie, pe care mi-o amintesc, bine, de-a dreptul horror: urîtă, țepoasă, prost finisată și scoțînd un mieunat între grohăit și scrîșnet dacă o apăsai pe burtă (dar, pînă la urmă, cît se poate de autentică în hidoșenia ei declarată).
Pisicile astea, îngrămădite pe canapeaua din sufragerie, m-au ajutat să mă simt în largul meu, în continuare, în apartamentul altfel vizibil luxos al mamei mele. Copil de locuință comunistă la bloc, atîta știam (și, din păcate, tot cam atît știu și acum). De pericolul transformării în peșteră a locuinței am uitat aproape cu totul. A urmat, în ceea ce o privește pe mama mea, o perioadă de decorări în stiluri diferite și formidabile ale altor case. Doar că eu, una, cu greu m-am mai adaptat la ele. Pentru mine, perioada idilică a rămas cea a canapelei de piele cu mîță horror.
