Într-adevăr, mare păcat!
Dragă Radu,
Să fie 2018 un an mai bun, mai ales pentru țara în care trăim și care nu are parte de timpuri luminoase, după cum se vede pînă acum, politicește vorbind (și nu numai). Anul Centenarului Unirii se anunță plin de zavistie și discordie, din păcate, iar nu comunional sau dialogal. Și de-abia după această urare legată de spațiul unde trăim și de care depindem, spiritual și omenește vorbind, să fim și noi sănătoși!
Răspunsul tău la scrisoarea mea publică nu acoperă defel ceea ce mă frămîntase atunci cînd ți-am scris epistola. Mai exact, nu o discuție teologică doream, ci una etică, întrucît problemele pe care le puneam, în chestiunea interpretării (riscante a) abuzurilor petrecute în istoria noastră recentă, erau de natură etică, iar nu teologică. Dacă am invocat o chestiune autobiografică, respectiv figura bunicilor mei preoți (unul ortodox, altul greco-catolic), am făcut-o doar ca să arăt că în familia mea a existat și a funcționat o dimensiune ecumenică (în ciuda faptului că unul din bunici a fost deținut politic, iar tatăl meu a fost exmatriculat din liceu ca fiu al unui „dușman al poporului“), așa cum cred că ar trebui să funcționeze și în acest an centenar, esențial pentru istoria țării noastre. Astfel încît persoana ta ori a mea contează mai puțin în discuția pe care am inițiat-o. Dar fiindcă ai menționat anumite chestiuni dezagreabile în care ai fost vizat, aș dori să îți împărtășesc, la rîndul meu, o mică scenă petrecută relativ recent. În 2016 și 2017 am publicat (în două ediții) o carte documentară despre bunicul meu patern, utilizînd documente obținute de la CNSAS. Cartea se numește Persecuție și rezistență. Vasile Cesereanu, un preot greco-catolic în dosarele de urmărire de către Securitate și ea se găsește inclusiv în biblioteca Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, pe care îl conduci actualmente. După publicarea acestei cărți am primit, de obicei, mesaje de susținere și empatie, dar, uneori, au fost și mesaje injuste ori comentarii în care eram calificată drept „papistașă“ și „păgînă“ (au mai fost și alți termeni injurioși sau chiar licențioși pe care, din decență, nu îi pomenesc aici). Desigur, astfel de reacții vin din partea unor oameni dezechilibrați, care, însă, se pretind a fi „ortodocși adevărați“, după cum mi-a precizat ritos unul dintre aceștia – în mesajele abuzive adresate mie ca nepoată deopotrivă a unui preot ortodox și a unui preot greco-catolic! Firește, persoanele care mi-au trimis astfel de mesaje nu puteau fi în nici un caz „ortodocși adevărați“, ci doar niște făpturi cu probleme psihice și cu varii frustrări din cine știe ce pricini! Așa încît, deși m-au deranjat, finalmente am privit mesajele respective ca pe o bizarerie psihologică și am trecut mai departe. E doar un exemplu. Și cu acest exemplu vreau să spun încă o dată că, în discuția pe care o purtăm în acest schimb public de mesaje, nu persoana ta sau a mea contează, nu ceea ce ni s-a întîmplat sau ni se întîmplă nouă. Nici tu, nici eu nu am avut parte de suferințe majore, din motive politice ori confesionale, așa încît nu este cazul să ne plîngem. Alții au fost cei care au suferit.
Cînd precizez că sînt nepoata a doi preoți (cu diferite nuanțe confesionale), implicit mai precizez, de fapt, ceva: că frecventez ambele biserici și că așa este firesc să fie, iar acest lucru mă definește. Niciodată nu am avut parte de vreo observație sau blam din partea preoților ortodocși și greco-catolici care mă cunosc fiindcă frecventez ambele biserici, întrucît și dînșii consideră adecvat acest lucru. Textul meu public, sub formă de epistolă adresat ție și intitulat „Păcat“, punea pe tapet o chestiune pe care o consider crucială: aceea a comuniunii necesare, inclusiv confesional, în acest an centenar. Cele două biserici românești, ortodoxă și greco-catolică, ar trebui să fie unite și să aibă un comportament sororal una față de cealaltă, fără nici o formă de boicot ori inamiciție. Nu în zadar am încheiat textul meu cu o frază-cheie a episcopului greco-catolic Iuliu Hossu, atunci cînd, după ce a citit Rezoluția Unirii Transilvaniei cu Regatul României, l a îmbrățișat pe episcopul ortodox Miron Cristea. Reiau fraza acum și aici, întrucît ai fost întru totul nereceptiv la acest citat, dar poate acum, cînd menționez pentru a doua oară cuvintele episcopului Hossu, cine știe, poate vei înțelege mai potrivit epistola mea anterioară: „Pe cum ne vedeți azi îmbrățișați frățește, așa să rămînă îmbrățișați pe veci toți frații români!“ Într-adevăr, mare păcat că nu ai reținut acest mesaj final al textului meu, acela ca anul 2018 să fie unul ecumenic (românesc), iar nu adversativ, cel puțin confesional vorbind, dacă altfel nu e posibil.
Cu prietenie,
Ruxandra
(răspuns la articolul „Mare păcat!“ al lui Radu Preda din Dilema veche, nr. 726)
