Draga Ruxandra, înainte de toate: La mulți ani! Un salut cordial lui Corin. Să aveți un an 2018 plin de roade, să fiți sănătoși și, atît cît se poate, să vă bucurați de marea minune pe care ne-o îngăduie Dumnezeu. Sper să ne vedem mai des!

Legat de scrisoarea ta publică pe marginea textului meu, „Istoria și lecțiile lui Dmnezeu“, apărut în paginile generoase ale Dilemei vechi, sînt mîhnit și eu de tulburarea creată. Iată de ce, în fața unor oameni de bună-credință cum ești tu, aș dori să lămuresc cîteva lucruri. Primul este legat de un domeniu pe care îl stăpînești: limba. Cînd vorbești/scrii despre pedagogia lui Dumnezeu, din punctul meu de vedere, nu traduci această expresie nici prin justificare și cu atît mai puțin prin pedeapsă. Dimensiunea pedagogică ține de înțelegere, de pricepere și nu are un sens primar punitiv. Că unii părinți, cum știm, trag copiilor bătăi pentru a „îi învăța minte“, aceasta este exprimarea barbară a rolului de pedagog în viața unei ființe umane făcute să învețe prin cunoaștere și curiozitate, iar nu prin frică și teroare.

Acum, teologic, cum am spus deja în textul meu, problematica pedagogiei lui Dumnezeu stă în centrul gîndirii de tip religios. Este un aspect esențial pentru teologia istoriei atît în iudaism, cît și în creștinism. Sigur, în context postmodern, refractar la tot ceea ce ar putea însemna, inclusiv prin interpretare abuzivă, limitare a libertății individuale sau subordonare destinală, formula ridică semne de întrebare. Este motivul pentru care, pentru o vreme, nu a mai fost folosită de discursul teologic creștin, mai ales în mediul occidental. Și totuși, raportarea la Creator ca la un învățător rămîne parte inconturnabilă a mesajului teologic. Dacă nu ar fi astfel, eșafodajul antropologiei biblice ar fi demontat și am opera cu reducții dintre care cea care vede doar libertatea, dar nu și responsabilitatea, ar fi extrem de periculoasă.

Nefiind așadar o chestiune eminamente sau genuin negativă, pedagogia divină făcîndu-se cunoscută inclusiv prin fapte minunate, cercetarea, atît cît ne permit propriile limite, a înțelesului unor momente sau fenomene este parte integrantă a preocupărilor teologice. Ocolind capcanele determinismului sau dirijismului, interogația legată de sens reprezintă probabil contribuția teologică majoră la încadrarea unor capitole furioase de istorie recentă și îndepărtată deopotrivă. Nu întîmplător categoria de martir, de mărturisitor, a stat și stă la temelia comunității de credință: sacrificiul, dacă nu este un banal accident, își descoperă forța tocmai în faptul că învestește cu sens ceea ce pare un nonsens. Dacă nu ar fi așa, am da dreptate celor care proclamă indiferența lui Dumnezeu față de propria Sa creație.

Revenind la scrisoarea ta, dragă Ruxandra, nu știu ce te face să mă bănuiești de tentative de justificare a nedreptății. Îmi faci un adevărat proces de intenție pe care nu îl merit. Tot biografic, m-am format și eu în directa învecinare a unor oameni care au trecut prin detenția politică: de la Paul Păltănea, istoricul gălățean care a ajuns după 1989 în Academia Română, la Petre Țuțea și de la Bartolomeu Valeriu Anania la Părintele Stăniloae. Am cunoscut inclusiv în familia mea efectul distrugător al comunismului, ai mei fiind nevoiți să cedeze „voluntar“ totul noului stat al proletariatului și să înceapă de la zero în alt oraș. Aș putea spune că au avut măcar șansa de a nu fi intrat nimeni la pușcărie, ceea ce s-a „răzbunat“ însă altfel, mama fiind dată afară de la Universitate pe motive de origine nesănătoasă.

Nu am considerat niciodată, nici măcar în acei ani ’90 de la Cluj, cînd virulența atacurilor antiortodoxe ale elitei greo-catolice atinsese cote maxime, că cineva a „meritat“ suferința. Am atras doar mereu atenția că, așa cum nu există un monopol al suferinței, nici unul al ticăloșiei nu poate exista, că lucrurile sînt mai complicate, contrazicînd dorința unora de a le prezenta trunchiat, alegînd doar ce convine. Am încercat, așa cum o fac și acum, să țin drumul argumentației teologice, ortodoxia și uniatismul avînd o istorie sinuoasă, cu multe pagini fără glorie, din care în mod cert avem multe de învățat, inclusiv sau mai ales în momente precum cel al centenarului unității noastre statale la care au contribuit toți românii. A ne certa confesional pe marginea unei asemenea reușite ar fi păcat, mare păcat!

Cu neștirbită prietenie,

Radu