Carte

Am întrebat-o pe fiică-mea, nu demult, de ce critica literară i se pare perfect neinteresantă. De ce, dacă o bună cronică îi limpezeşte cărţile citite, nu dă doi bani pe criticul care i-a prilejuit clarificarea? Pentru că, a rîs fiică-mea, comiţînd una dintre confuziile clasice şi profund nedrepte, limpezirea face cartea mai interesantă, nu critica.

Cu trei mii de cumpărători constanţi de carte care citesc mai mult de o carte pe an, sîntem pe ultimul loc în UE la citit. Pe lîngă învăţămîntul foarte prost care, deşi a trecut prin cîteva reforme succesive, încă nu reuşeşte să-i înveţe pe copii la ce sînt bune cărţile, statul mai este vinovat şi prin practicarea taxelor foarte mari, şi prin lipsa ajutorului dat industriei editoriale.

Povestea de aici se petrece în prima jumătate a anilor ’90, cînd damblaua karaoke-lui e deja trăsătură naţională pentru japonezi. Prin urmare, e o poveste cu cîntec. Cîntecul, însă, nu va fi însoţit de joc şi voie bună, ci de foc şi aberaţie pură, într-un soi de musical al absurdului isteric şi al carnajului bezmetic.

Cine şi-ar fi putut imagina că, doar în Anglia, există peste o sută de mii de biografii şi monografii ale lui Iisus din Nazareth? Iisus a fost, fără îndoială, „cea mai importantă fiinţă... din istorie“, cum ne asigură, gîndindu-se în primul rînd la influenţa sa, Paul Johnson în Viaţa lui Iisus povestită de un credincios (trad. Humanitas, 2011).

După romanul Irezistibil, publicat acum doi ani, Dan Coman, cunoscut mai degrabă ca poet, revine cu o carte inclasificabilă ca gen, un hibrid între poezia pe care a scris-o din 2003 încoace şi proza de care pare atras în ultimul timp.

Acest text al portughezului Rui Zink va avea, probabil, o viaţă la fel de lungă precum Micul Prinţ al lui Exupéry. Fiindcă, la fel ca Micul Prinţ, pare o carte „de jucărie“, iar jocul în care te invită să intri e, tot ca acolo, o bucurie a minţii care îţi merge direct la inimă.

Jos pălăria pentru Vladimir Streinu. Referatul Securităţii din 18 dec. 1962 notează cu blazare: „Intenţionam iniţial să-l folosim pentru influenţarea pozitivă a numitului Şerban Cioculescu, dar judecînd după poziţia pe care el a adoptat-o, considerăm că acesta nu merită încrederea pe care noi i-am acordat-o“.

Există oameni care nu citesc jurnale din principiu. Nu-i interesează. Argumentul umanist „întrucît mă priveşte“ îi lasă reci. Nu-i priveşte deloc, ba mai mult, îi plictiseşte, iar la limită îi enervează. La ce bun să plonjezi în intimitatea cuiva destul de nebun încît să-şi inventarieze mişcările zilnice?

Abia cu Lavinia Branişte am realizat cît de puţine fete scriu la noi proză scurtă. Iar asta pentru că vocea pregnant feminină a naratoarei Lavinia Branişte este atît de specială, încît am receptat-o, ca cititor, nu atît cu surprindere, cît cu senzaţia satisfacerii unei nevoi de care eram prea puţin conştient.

Era însurat de 30 de ani cu o fostă elevă din facultate şi bănuia că îl înşală. Cam ăsta ar fi oful protagonistului din Originea lumii – aşa-numitul Patricio, aproape octogenar, „unul din creierele exilului chilian“ din vremea lui Pinochet, stabilit la Paris împreună cu soţia sa Silvia şi cu bunul său amic Felipe (presupusul partener de adulter al Silviei).

Să ţi se dea voie la un text retrospectiv-confesiv de 30.000 de semne, în care să spui cine, cît şi cum te-a învăţat (sau nu) că educaţia gastronomică e soră bună cu educaţia estetică, fizică, istorică, religioasă, financiară, vestimentară, igienică ş.a. – este o generozitate editorială de nerefuzat.

Şerban Foarţă a explorat atît de mult genul, încît l-am putea numi Captain Picard al poeziei româneşti. În ultimul deceniu, omul a publicat, în medie, cîteva cărţi pe an, versuri, proză şi traduceri (din Philippe Lechermeier, Joachim Ringelnatz, Mallarmé, Georges Perec, T.S. Eliot, poeţi medievali şi moderni francezi etc.) sau cărţi realizate împreună cu graficieni.

Katherine Mansfield, englezoaică de origine neozeelandeză, bună prietenă a Virginiei Woolf şi a lui D.H. Lawrence, a scris scurt şi a trăit la fel de scurt. Proza ei a însemnat mult în istoria genului, aşa încît antologia de faţă – un act cultural prin excelenţă – îşi binemerită traducerea şi prezentarea semnate de Antoaneta Ralian.

Complicată mai e şi meseria asta de scriitor. Mai ales cînd scriitorul e angajat politic. Este cazul lui Günter Grass, de pildă, un intelectual foarte activ pe scena publică. A fost unul dintre promotorii Reunificării Germaniei după 1990, lider al stîngii, comentator şi actor al tranziţiei.

N-aş şti să vă spun de ce am citit de Crăciun cartea lui Dan C. Mihăilescu despre călătoria la Muntele Athos şi scriu despre ea abia de Paşti. Din suceală, desigur, dar şi pentru că este una dintre acele cărţi care, în mod esenţial, nu au nevoie de exegeză, încadrări, „referinţe“, ci doar de cititori.

S-a vorbit mai puţin decît merita despre audiobook-uri. Deşi piaţa acestui suport este încă fragilă, a crescut mult în ultimii ani şi putem vorbi acum de cîteva tipuri de audiobook. O vreme, Editura Cartea Românească a însoţit volumele de poezie cu CD-uri pe care poeţii îşi citeau poemele şi e regretabil că această formulă editorială hibridă a fost abandonată.

Katharina Hagena a predat literatură germană şi engleză prin universităţi, a scris studii despre Joyce şi cărţi pentru copii, iar cu Gustul sîmburilor de măr a debutat în roman (2008), vînzînd peste 250.000 de exemplare numai în Germania. N-aş fi zis că o poveste de doliu poate avea un aşa succes de public, dar uite că are.

Mi-a plăcut mult ce zicea Radu Vancu anul trecut, într-un interviu din revista braşoveană Corpul T, despre „proba scriitorului“, despre felul în care, înainte de a te apuca de scris, ar trebui să te şi desensibilizezi, să poţi s-o încasezi lejer, să te doară ca în vis. Mi-a plăcut şi că n-a dat-o ca pe-o lemă, ci simplu, ca pe-o probă sportivă, de rezistenţă.

M. Ivănescu a murit, în vîrstă de 80 de ani, pe 21 iunie 2011, la nici două luni după aceste cinci întrevederi avute cu Gabriel Liiceanu, astfel că volumul de faţă nu este doar cel mai lung interviu luat vreodată poetului, este şi cel din urmă. Un dialog surprinzător, întrucît cele două personaje vin din lumi culturale diferite, dar cu atît mai savuros.

Prozele din acest volum au apărut în 1943, dar războiul nu intră aici în discuţie. Aproape toate textele povestesc amoruri strîmbe, şchioape, conflictuale, viclene sau, cu o vorbă preferată a autorului, „uscate“ (termenul apare de trei ori în carte: „inimă uscată“, „minte uscată“, „sărutări uscate“).

Sofi Oksanen este, să recunoaştem, o apariţie. Din 2008 încoace însă, după publicarea celui de-al treilea roman al său, Purificare, tînăra scriitoare finlandeză nu mai e doar o apariţie exotică, pe care unii o asemănau cu personajul lui Stieg Larsson, Lisbeth Salander.

Această a nu ştiu cîta carte remarcabilă a istoricului Lucian Boia este, fără îndoială, cartea anului trecut. Documentată în mare parte din arhive nepublicate şi scrisă cu detaşare, Capcanele istoriei s-a dovedit a întîlni un semnificativ orizont de aşteptare.

E romanul de debut al unui publicist brazilian de top. Şi, dat fiind titlul, pare că voieşte scandal. Sau măcar puţină stupoare, acolo. În plus, în cazul cititorilor masculini, titlul acestei cărţi vine să tulbure complexe străfunduri oedipiene, aţîţînd cu atît mai abitir la lectură.

Îmi plac tîrgurile de carte. Începînd cu miraculoasele tîrguri nouăzeciste de la Teatrul Naţional din Bucureşti, la cele de la Geneva, Paris sau Madrid, o dată chiar la Istanbul – de cîte ori am ajuns într-un asemenea loc am trăit trepidaţia aceea inexplicabilă, fiindcă, în fond, e vorba mai mult de negoţ decît de carte, de edituri şi abia apoi de scriitori.

Romanul precedent al lui Radu Ţuculescu, Stalin, cu sapa-nainte (2009), era povestea unei singure zile din viaţa unui bărbat părăsit de soţia plecată la muncă în Spania, rămas să-şi crească singur fiica adolescentă şi confruntîndu-se cu ceea ce părea a fi începutul crizei vîrstei mijlocii.

Pamuk face ce au făcut şi George Steiner sau Umberto Eco: conferenţiază la Harvard, apoi adună într-un volum prelegerile respective. E vorba, în cazul acesta, de nişte eseuri cu un oarecare avînt analitic şi teoretizant, dar şi cu o serioasă doză de confesiune, scopul lor fiind „de a explora efectele pe care le au romanele asupra cititorilor“.

Cînd l-am auzit la telefon, am fost convins că-i o farsă. Corneliu Cojocaru, director executiv de Comunicare la Banca Comercială Română, dorea să organizeze o seară colocvială pe tema „bogăţiei la români“, cu oameni din presa financiară şi cea culturală. „Păi, ce? Avem noi cultura bogăţiei? Noi nici filozofia sărăciei n-o avem...!“ am exclamat.

Trebuie să recunosc, îmi plac spitalele. Dintre toate oraşele în care am locuit sau prin care am trecut, le ţin minte cu adevărat doar pe cele cărora le-am vizitat şi spitalul. Orice spital – la limită, chiar şi un home medicalisé, o policlinică de cartier, urgenţele. Nu le caut şi nu intru din pură curiozitate.

Scrisă în aceeaşi limbă, literatura basarabenilor nu e cunoscută în România. După `89, românii au avut cu totul alte griji literare decît recuperarea ei, iar editurile româneşti nu par nici astăzi interesate să publice sau să reediteze literatura scrisă dincolo de Prut.

Unde nu-i cap, se întîmplă ceva cu picioarele. Aşa zice gura lumii. Interesant este însă că, şi dacă e cap, tot la picioare se văd efectele. De exemplu, atunci cînd se aprind călcîiele. Cu cît capetele sînt mai isteţe, cu atît scînteia din călcîie arde mai colorat şi mai sfîrîitor. Şi mai viu decît un foc de artificii.

L-am întrebat o dată pe Matei Călinescu dacă i-a citit pe noii romancieri americani, cei traduşi cam peste tot, primii care ne vin în minte cînd vorbim despre „noua literatură americană“, cum se zice, de parcă literatura ar fi ultimul gadget cu sistem de operare gingerbread. Matei Călinescu mi-a răspuns că nu i-a citit şi, în general, nu citeşte romane scrise în ultima vreme.

Pentru că ne place îndrăzneala, oz-ul (pseudonimul lui înseamnă în ebraică îndrăzneală) precum şi acel pămînt al făgăduinţei numit land of Oz. Şi pentru că am observat coincidenţa că filmul despre Oz s-a născut în acelaşi an cu autorul.

„Eu treceam în sat drept suspectă, şi propria-mi familie mă socotea nereuşită. Eram la oraş, aveam o mînă de prieteni buni, aparţineam de ei şi ei de mine. În oraş era asfaltul, şi conducea Partidul şi miliţia sa. Şi tot ce vedeai în jur era Stat. Şi foarte curînd statul acesta a ajuns să fie pe urmele tuturor prietenilor mei, şi pe urmele mele."

E o carte dură, crudă, perversă, inteligentă şi stranie, cu o scriitură care te încremeneşte şi te zguduie mai ceva ca o sîrmă înfiptă în priza de 220 V. Nici n-ai zice că e un roman transcris după o piesă de teatru (piesa cu acelaşi titlu, a aceleiaşi autoare, care umplea sala Naţionalului finlandez în 2007).

Admirat de cîţiva prieteni apropiaţi, mai degrabă obscuri, Caragiale a fost iubit de foarte puţini oameni şi pe drept cuvînt: găsim printre scriitorii români destule persoane amorale prin definiţie, poate chiar prea multe –, dar Caragiale ocupă oricum printre aceştia un loc fruntaş.

În prelegerile ţinute acum cîţiva ani la Harvard, adunate în volumul – recent tradus şi la noi – Romancierul naiv şi sentimental, Orhan Pamuk e mai înţelegător decît ne-am putea imagina cu partea aceea nevăzută din geneza oricărui roman: legătura cu realitatea, cu faptele, cu experienţa de viaţă a autorului.

Tînăra revistă de literatură Corpul T, condusă de Alexandru Muşina şi Andrei Bodiu şi editată de Facultatea de Litere a Universităţii „Transilvania“ din Braşov împreună cu Editura Tracus Arte, a avut inspirata idee a unei anchete care să stabilească un top al romanelor româneşti apărute din 1990 pînă astăzi.

Trebuie să şi ştii cum să fii trist. Privirea în gol şi suspinul moale, colţul tremurînd al gurii şi broboana lacrimii în ochiul adumbrit nu prea mai ţin. Astăzi, dacă vrei să faci din tristeţe o poveste, trebuie să ai vînă, nu jucărie. Şi umor, nu glumă. Şi o minte cu dichis, pentru că tristeţea nu mai stă nici ea ca bleaga, unde-o pui.

Uneori se întîmplă să ai cu prietenii revelaţiile pe care străinii ţi le prilejuiesc în calitate de părinte. Aşa cum nu observi cît de iute ţi se schimbă copilul şi ai nevoie, pentru asta, de mirările admirative ale celor care-l văd numai din vreme-n vreme, la fel ajungi să tresari şocat, după un timp, de evoluţia celor pe care credeai că-i cunoşti perfect.

Una dintre cele mai răspîndite obiecţii moderne faţă de minuni – chiar mai des întîlnită decît aceea a perturbării realităţii simţurilor – ţine de contextul în care ele apar. Mai toate miracolele omologate cultural par să se fi produs cu necesitate într-un moment special al istoriei.

Este unul dintre cei mai importanţi scriitori israelieni de astăzi şi, totodată, unul dintre cei mai activi combatanţi ai mişcării "Peace Now", care pledează de peste patruzeci de ani pentru soluţia împărţirii teritoriului vechii Palestine în două state - Israel şi Palestina. La sfîrşitul acestei luni, Amos Oz se va afla la Bucureşti.

Mărturisesc că citesc teatru sporadic. Singurul dramaturg român contemporan pe care îl urmăresc e Vlad Zografi, iar ultimele volume de teatru citite – pe care vi le şi recomand cu ocazia asta – sînt antologia lui Ion Cazaban: Texte teatrale suprarealiste, Odiseu şi Penelopa de Mario Vargas Llosa şi volumele X-XI din seria dedicată lui Eugène Ionesco de Editura Humanitas.

Pe Hector, surprinzătoare scriitură! Chibzuită şi cumsecade în ton, dar cu un simţ uriaş al umorului, bizarului şi absurdului. O sculptură nebunească în fursecul pregătit pentru tihna ceaiului de la ora cinci. O proză cuminte, în a cărei meticulozitate retro mocnesc thriller-ul, policier-ul şi satira amplă.

„Sînt un iudeo-creştin de cultură greco-latină cu familie germano-franceză, doar cu limba de predare român ortodox (...) Posed o ignoranţă multilateral neliniştită, o prostie îngerească, o limpiditate stoică şi o ambiţie de măgar ce se crede Apuleius (...) Sînt un simplu cărturar martor al unei felii tragice de istorie."

Acum cîţiva ani, am făcut, în scopuri academice, mai multe drumuri împreună cu Eugen Negrici la Craiova. Călătorii vag demenţiale, la primele ore ale dimineţii, în cîte un februarie tăios, în cîte un aprilie ploios, cu trenul sau cu maşina, în compartimente supraîncălzite sau în „săgeţi albastre“ ticsite de lume.

Întîmplarea a făcut ca iarna asta să călătoresc mult cu trenul. Ffff mult şi, mai ales, noaptea. Atît de mult încît nu mai ştiam dacă ajungeam sau plecam. Citeam, ascultam muzică, aţipeam. Cineva îmi scria mesaje, mă încuraja, mă numea Wilbur. Apoi a nins. Am continuat să călătoresc. Contemplam întinderile de zăpadă, îmi aminteam de Melancholia.