Adevărul emoţional
Există oameni care nu citesc jurnale din principiu. Nu-i interesează. Argumentul umanist „întrucît mă priveşte“ îi lasă reci. Nu-i priveşte deloc, ba mai mult, îi plictiseşte, iar la limită îi enervează. La ce bun să plonjezi în intimitatea cuiva destul de nebun încît să-şi inventarieze mişcările zilnice? Şi de ce te-ar interesa – dacă nu eşti nici critic, nici istoric literar – jurnalele de creaţie, jurnalele intime ale scriitorilor, falsele jurnale din vremuri de ariditate sau pană de inspiraţie? Oricum se scrie prea mult.
Există, din fericire, şi cei pasionaţi de jurnale, autobiografii, memorii şi epistolare, cei care se lasă duşi de fluxul străin fără a opune rezistenţă. Motivaţi de interesul pentru diarist, de istoria trăită, de psihologia reconstituită şi uneori contradictorie, bunii cititori de jurnale au, de cele mai multe ori, o voluptate nemărturisită a cufundării în viaţa consemnată a celuilalt. Bine întreţinută, această voluptate copleşeşte alte lecturi. Pasiunea pe care o pot declanşa varietatea şi radicalitatea unor jurnale nu e egalată decît de pasiunea cvasiamoroasă pentru propriul jurnal.
Adesea, devoratorii de jurnale sînt, la rîndul lor, diarişti maniaci. Aşa încît a citi jurnale, memorii, confesiuni, autobiografii şi chiar autoficţiuni are o legătură destul de strînsă cu a le scrie. Cititorul şi „autoscriitorul“ sînt adesea mai apropiaţi decît şi-ar dori şi unul, şi celălalt. Poate însă că şi antimemorialiştii furibunzi – există specia asta: îi recunoşti după dispreţul amestecat cu stupoare de pe figura lor atunci cînd vorbesc de jurnale şi memorii – sînt legaţi de aceştia, într-o triadă ce face deliciul receptării.
Dar, în fond, cine ne sînt diariştii, memorialiştii, confesionarzii, autobiograficii şi autoficţionarii – într-un cuvînt, „autoscriitorii“? Sînt oameni (uneori scriitori) pentru care literatura nu înseamnă neapărat invenţie, imaginaţie, construcţie, ci mai degrabă viaţă trăită, sînge care curge, adevărul trăit. De fapt, adevărurile lor – acele adevăruri tari, simţite pe viu, care îmbracă uneori adevărate forme romaneşti – constituie subiectul de predilecţie al acestor cărţi egotiste, scufundate în ele însele, adeseori fără un minim interes pentru biata plăcere (de lectură) a celuilalt. Alexandre Jardin, autorul unui demenţial roman – unic, probabil, în felul lui (Romanul familiei Jardin, recent tradus la Humanitas) –, îi sfătuieşte pe autoficţionari să aibă curajul genului, doar dacă realitatea trăită de ei aspiră la romanesc, iar în acest rarisim caz, să folosească „adevărul emoţional“, mai degrabă decît pe cel istoric.
Se pare însă că, cel puţin pentru modernitate, Rousseau a inaugurat, printre altele, tradiţia adevărurilor selective şi parţiale. Marea sa grijă, scriindu-şi Confesiunile, nu era minciuna, nici teama că ar spune prea mult, ci tocmai temerea de a nu spune totul şi de a trece cu vederea anumite adevăruri. Dacă şi-ar fi imaginat că, peste secole, un scriitor indiscret avea să scrie un roman (intitulat Fils unique) despre fratele său, ignorat în Confesiuni, probabil că Rousseau şi-ar fi luat nişte măsuri de precauţie. Iar dacă acelaşi Rousseau ar fi trăit în zilele noastre, probabil că l-ar fi tîrît pe autorul indiscret prin tribunale. Căci, trebuie spus, în orice specie autobiografică există acest risc, deloc de neglijat, al atingerii (de obicei voite) a vieţii şi reputaţiei celor din jur. Ai nevoie – ca „autoscriitor“ – de mult discernămînt, de suficientă înţelegere de sine şi a altora ca să-ţi ţii în frîu adevărurile irepresibile. Cu atît mai mult cu cît, de obicei, jurnalierii (cu precădere cei care-şi publică producţiile contemplative în timpul vieţii) sînt persoane autocentrate, narcisiste, dacă nu chiar solipsiste.
Ce faci însă atunci cînd adevărurile tale absolute (dar, mai ales, scrise şi publicate) sînt pentru alţii minciuni ordinare, răstălmăciri, interpretări tendenţioase? Aspectul moral al problemei nu prea interesează pe nimeni. Nici pe scriitorul în pană de imaginaţie, nici pe cititorul avid de mărturisiri, revelaţii, bîrfe şi şuşe. Îl poate interesa, desigur, pe personajul implicat – dacă acesta trăieşte şi dacă nu l-a întrebat nimeni cu privire la noua sa postură livrescă. Iar el, personajul-victimă, poate face două-trei lucruri. Îşi poate scrie varianta proprie, cel mai adesea perfect opusă primeia, dar nici asta n-are importanţă: contează, la final, doar cine scrie mai bine. Mai poate – el sau vreun urmaş conectat la lumea literară – să-l dea în judecată pe obraznic, iar în ţări în care legea funcţionează, e posibil să primească şi oarece satisfacţie. De pildă, în Franţa, Paul Ricoeur a obţinut eliminarea din librării a romanului L’esprit de vengeance de Christophe Donner (acel Donner despre care se spune că e opusul numelui său şi despre care propriul editor a exclamat cu o ocazie: „Chris? La mauvaise foi!“).
Ar mai fi, fără îndoială, şi o a treia variantă, cea bărbătească, a reglării de conturi între patru ochi. Cum nici istoria literară, nici codul civil nu reglementează acest gen de întîlniri, unde de obicei nu prevalează adevărul, ci imaginaţia, ne putem doar închipui, din experienţă, cum se termină ele.
