Naţionalitatea literaturii - o seară la Seeteufel

Îmi plac tîrgurile de carte. Începînd cu miraculoasele tîrguri nouăzeciste de la Teatrul Naţional din Bucureşti, la cele de la Geneva, Paris sau Madrid, o dată chiar la Istanbul – de cîte ori am ajuns într-un asemenea loc am trăit trepidaţia aceea inexplicabilă, fiindcă, în fond, e vorba mai mult de negoţ decît de carte, de edituri şi abia apoi de scriitori, de minunate obiecte cu coperţi şi abia apoi de literatură. Săptămîna trecută am fost invitată – de Oficiul Federal German pentru Străini şi Goethe Institut – la Tîrgul de Carte de la Leipzig şi iar n-am rezistat trepidaţiei. Am fost copleşită, recunosc, de amploarea lucrurilor, de imensitatea spaţiului ingenios garnisit cu cărţi de toate felurile, de avalanşa (pe care n-am mai văzut-o nicăieri) de cititori entuziaşi de toate vîrstele, de adolescenţii în costume manga (un fenomen nipono-nemţesc de amploare în ultimii ani). Cum zicea, chiar în prima zi, scriitorul austriac Martin Pollack, curatorul programului „tranzyt“ de introducere a literaturilor din Polonia, Ucraina şi Belarus în Germania, „20% din populaţia Germaniei nu citeşte, şi asta e o tragedie“. Dar ceilalţi 80% citesc, iar zilele trecute se aflau cu toţii la Leipzig!

Probabil seara cea mai trepidantă din această săptămînă densă a fost cina literară de la Seeteufel, un mic restaurant pe malul unui lac invizibil, căci era întuneric. Ni se sugerase în corespondenţă să jucăm jocul prezentărilor reciproce alegînd, fiecare, prima frază din cartea preferată. Eram aşadar avertizaţi – un grup eterogen de scriitori, jurnalişti, critici literari şi freelanceri din toată lumea –, dar după aperitivul bine stropit cu chardonnay, după introducerea riguroasă (în cifre) şi plină de umor a domnului Uwe Wolfgang Heye, şeful Departamentului de proiecte Interregionale şi Arte de la Oficiul Federal pentru Străini, nu ne mai aşteptam ca serata literară chiar să se mai desfăşoare. Dar ea a început cînd fusese planificată, exact cînd atmosfera latino-americană cuprinsese cîrciuma. Primul a fost un simpatic jurnalist din Sarjevo, Haris Bilalovic (cu o formaţie în analiza jungiană), care a citit prima frază din Interpretarea viselor de Freud, amintindu-ne că ediţia princeps a cărţii a fost publicată, în 1899, chiar la Leipzig.

Scriitoarea Rosa María de Britton. directoarea Bibliotecii Naţionale din Panama, s-a prezentat cu vorbele lui Vargas Llosa – „e important să fim martorii timpurilor noastre, chiar şi în adevărurile minciunilor noastre“ –, legînd apoi între ele mai multe incipituri ale propriilor cărţi, într-o scurtă pledoaie pentru cititul care umanizează şi dizolvă discriminarea de orice fel, şi invitîndu-ne, desigur, pe toţi, s-o vizităm în Panama. Scriitorul indian Amil Dharker a citit primele versuri din Tărîmul pustiit de T.S. Eliot („Aprilie este luna cea mai nemiloasă, stîrnind / Liliacul dintr-un pămînt mort, amestecînd / Aducerile-aminte şi dorinţele, trezind / La viaţă rădăcinile amorţite în ploi primăvăratice“), amintindu-şi nostalgic cum a cucerit-o cu ele, pe vremuri, pe cea care avea să-i devină nevastă.

Mi-a plăcut şi Ashok Ferrey din Sri Lanka (ţară unde am fost, desigur, din nou invitaţi cu toţii), scriitor, jurnalist şi TV host, care a citit prima frază din cartea sa, Love in the tsunami: „Întotdeauna am vrut să construiesc casa perfectă“. A ales-o – ne-a spus – pentru că propriul scris e singura formă de stabilitate de care a avut parte vreodată în Sri Lanka. Liesel Schillinger de la New York Times a ales, în cele din urmă, o primă frază (din cele trei cu care venise) din V.S. Naipaul, O casă pentru domnul Biswas – „Cu zece săptămîni înainte de a muri, domnul Mohun Biswas, ziarist din Sikkim Street, St. James, Port of Spain, a fost concediat“ –, pentru a vorbi despre fatalitate, despre viaţa plină de competiţii şi lupte fără sens, despre meseria de jurnalist care, în timpurile noastre, a ajuns la o tristă răscruce. Cînd a terminat, vikinga Liesel, critic dur şi traducătoare din germană, avea lacrimi în ochi. Scriitoarea spaniolă din Ţara Bascilor, Luisa Etxenike, ne-a amintit prima frază dintr-o altă „ţară pustie“, Pedro Páramo de Juan Rulfo: „Am venit la Comala pentru că mi-au spus că aici a trăit tatăl meu, un oarecare Pedro Páramo“. „Nu ştiam ce scriitor aş vrea să fiu“ – a spus Luisa – „şi, citind această carte mexicană de un lirism pe cît de intens, pe atît de generos, am înţeles. Am învăţat din Pedro Páramo să găsesc singură muzica fiecărei cărţi pe care am vrut să o scriu. Pentru că limba literară este, din fericire, întotdeauna o limbă străină, iar literatura – o altă naţionalitate“.

Andrei Karpunin din Belarus (directorul editurii Registr din Minsk) a citit prima pagină din Omul transformat în lup, un roman documentar foarte interesant al scriitorului Serghei Pesetskij, interzis şi acum în Belarus. Prima frază suna cam aşa: „Rătăcind pe la periferiile oraşului Volkovisk, Jusef a dat peste coloanele de civili arestaţi duşi cu forţa sub escorta poliţiei comuniste“. Poate n-ar strica să putem citi şi în româneşte cartea acestui scriitor exilat în Franţa, care n-a putut să se mai întoarcă vreodată la Minsk.

În ce mă priveşte, am ales prima frază din Zenobia lui Gellu Naum (tradusă deja în engleză de James Brook şi Sacha Vlad) şi am vorbit despre ea ca despre o carte de iniţiere (apropiată de Swedenborg sau Meyrink) în Bucureştii vechilor mlaştini, dar şi despre miracolul primei ei apariţii, în 1985, în plin comunism: „Prea multe lucruri ne solicită... prea multe cuvinte se îngrămădesc să le cuprindă, să le ascundă în labirintul lor inutil şi înşelător – de aceea poate că, pe alocuri, am să spun ce nu trebuia spus.“

Habar n-am dacă agapa noastră nocturnă la Seeteufel a făcut parte din marele festival anual al lecturii de la Leipzig, probabil că da. Cu certitudine însă a fost cea mai reuşită (şi, pe alocuri, emoţionantă) psihodramă la care am asistat vreodată.