Amintiri din parohie

● Dan Coman, Parohia, Editura Cartea Românească, 2012.  

După romanul Irezistibil, publicat acum doi ani, Dan Coman, cunoscut mai degrabă ca poet, revine cu o carte inclasificabilă ca gen, un hibrid între poezia pe care a scris-o din 2003 încoace şi proza de care pare atras în ultimul timp. Ceea ce pentru unii ar putea părea, poate, un mic pas în lateral, mie, care am avut cîteva reţineri nu atît în ceea ce priveşte prozele, cît structura romanului precedent, mi se pare un mare pas înainte. Cred că în Parohia, Dan Coman îşi valorifică şi calităţile de poet, şi pe cele de prozator, reuşind să combine şi să dozeze, echilibrat şi discret, necesarul narativ şi predispoziţia spre observaţie a prozei cu caracterul eliptic şi liric al poeziei, astfel încît că nu pară că lipseşte nimic din ceea ce ar putea îmbogăţi povestea cărţii şi sensurile ei. Scrisă, astfel, la limita celor două genuri, placînd percepţiile poematice pe suspansul povestirii, alunecînd, la nevoie, mai mult într-o parte sau în cealaltă, cartea capătă o stranietate aparte şi îşi conturează propriile coduri. Chiar dacă, citind-o fără să ştiu exact ce tip de text citesc, prins între mirajele celor două formule care, fie alternează, fie se suprapun, m-am gîndit şi la alte cărţi crescute în limbul dintre genuri: la Zenobia lui Gellu Naum, la De ce fierbe copilul în mămăligă al Aglajei Veteranyi şi chiar la Şi Hams şi Regretel de Matei Florian.

Vagul şi ambiguul sînt elementele care domină această carte, construită deopotrivă ca monografia subiectivă a unei aşezări rurale ardelene nenumite, dar şi ca povestea maturizării tîrzii, la treizeci de ani, a băiatului cel mare al preotului din sat. Nici timpul cînd se petrec cele istorisite nu este clar conturat. Este vorba, în mod cert, de perioada comunistă în care se face trafic cu carne şi cu Pepsi, iar miliţianul satului taie şi spînzură pe modelul turnătoriei. Apariţia regulată a unor misterioase camioane negre care „urcă spre păduri“, precum şi cadavrele neidentificate pe care sătenii le pescuiesc din rîu şi le aşază în gropi comune trimit cu gîndul mai degrabă la deceniul stalinist, în timp ce alte detalii se referă în mod clar la perioada ceauşistă. (Spre exemplu, într-unul dintre cele mai reuşite capitole, spectaculos narat şi de un comic grotesc extrem, sătenii urcă un deal cu un televizor mobil şi încearcă să prindă bulgarii la televizor – noaptea, în timpul unui priveghi – pentru a urmări finala unui campionat mondial de fotbal în care joacă Olanda, episod care trebuie că se referă la finala din Argentina din ’78). Aceste amintiri din parohie se întîmplă, aşadar, într-o aşezare imaginară, plasată în anii unei dictaturi, al cărei preot, iubit de săteni, nu se află deloc în graţiile miliţianului, prototipul interogatorului viclean şi al torţionarului violent căruia sătenii, într-un episod-climax sîngeros, îi înscenează un fel de ritual al uciderii, un simulacru de sacrificiu păgîn. Familia preotului se află în centrul cărţii: tatăl – preot dedicat, e pasionat de romane poliţiste, dar un tip sever şi tăcut, iar noaptea ascultă Europa Liberă; mama – femeie rece şi mereu nemulţumită, gospodină cicălitoare, bîrfitoare şi orgolioasă (repetă întruna „nu sîntem noi nimea-n sat“); fiul cel mare – un adolescent întîrziat, la propriu şi la figurat, căci, sub masca inadaptării, este agresiv şi puţin idiot; şi fiul cel mic – un băieţel retardat, captiv într-o (altă) lume imaginară unde conduce sau este el însuşi un autovehicul, făcînd permanent ture, imitînd zgomotul motorului şi parcînd(u-se). Satul, cu întîmplările şi personajele lui, este văzut prin ochii băiatului cel mare care, la cei treizeci de ani ai săi, continuă să copilărească, deşi este pus, aproape cu forţa, profesor la şcoala din sat unde se ocupă mai ales cu educaţia fizică a copiilor şi cu instruirea patrulei rutiere. Prototip al antieroului inofensiv, dar asta numai pînă la ocazia potrivită, băiatul cel mare al preotului este un fel de Nică a lui Ştefan a Petrii cu îndatoriri bisericeşti şi instincte tot mai puternic sexuale într-un sat la mijloc de fantastic şi grotesc. Îndrăgostit, atras sau doar ataşat de o şchioapă tăcută (mută?) pe nume Ninia, posibil copil din flori (a cărei mamă este, la rîndu-i, pocăita proscrisă a satului), oricum alt personaj cu minţile în altă parte (fata umblă însoţită de cîteva creaturi bizare prin inefabil: nenumite şi nedescrise, dar mereu prezente), băiatul joacă fotbal cu ea şi fumează pe ascuns împreună, relaţie mai degrabă de camaraderie ludică şi de protecţie sentimentală ce sfîrşeşte însă într-o formă de posesiune, inclusiv erotică, grotescă.

De altfel, contrastul este formula stilistică dominantă a cărţii: momentele de tandreţe şi duioşie se încarcă de agresivitate şi sfîrşesc în cruzime, comicul dezvoltă tuşe groteşti (marea calitate a prozei din Irezistibil), iar banalul şi fantasmaticul sînt feţele aceleiaşi realităţi rurale. Acest contrast, tradus în conflict, funcţionează, dincolo de stilistică, la nivelul semnificaţiei acestei cărţi în care comunitatea unei parohii a Domnului este populată, în timpul unei dictaturi, cu tot felul de lunatici. Cînd basm grotesc, cînd coşmar comic, este vorba, în fond, de o lume tradiţională şi bucolică viciată de răul politic, de o comunitate rurală credincioasă (dimensiune apăsată a cărţii) aflată în pragul pierderii ritualurilor misterului (există o sugestie a atemporalităţii acestui spaţiu prin punerea episoadelor sub numele succesive ale anotimpurilor). Ninia, stăpîna şchioapă şi tăcută a animalelor fantastice (pînă şi numele ei are consonanţa tărîmului Narniei), este, de fapt, simbolul lumii deformate. Mariajul ei forţat cu băiatul cam idiot şi predispus la lichelismul miliţienesc semnifică ultimul act al dezvrăjirii acestei lumi unde se moare tot mai mult, iar fete tinere de măritat nu se mai găsesc, o lume aflată, o dată în plus pe final, în pragul unor mari schimbări.

De o frumuseţe stranie prin lirismul grotesc în care se amestecă religiosul, fantasticul, ruralul şi politicul, Parohia este o carte admirabilă ce conţine cîteva episoade memorabile (pe lîngă cele deja amintite ale revoltei parohiei împotriva miliţianului şi a încercării de a urmări meciul de fotbal cu televizorul suit într-un copac, noaptea în timpul priveghiului, scenele slujbelor, ale mersului cu crucea prin sat, ale unei peţiri şi a nunţii dintre băiat şi Ninia sînt alte capitole scrise cu vervă). Inspirată din şi descriind lumea rurală cu ritualurile gospodăreşti şi religioase specifice (exceptîndu-l pe Sorin Stoica, cine dintre tinerii scriitori a mai publicat o carte întreagă cu acest subiect ieşit din moda literară acum cîteva decenii?!), scrisă aproape fără cusur, Parohia este una dintre cele mai bune cărţi ale lui Dan Coman. Oricum, preferata mea.

Citiţi aici şi cronica romanului Irezistibil, Editura Cartea Românească, 2010.