Efectul de credinţă şi cuvîntul care devine carne

Am întrebat-o pe fiică-mea, nu demult, de ce critica literară i se pare perfect neinteresantă. De ce, dacă o bună cronică îi limpezeşte cărţile citite, nu dă doi bani pe criticul care i-a prilejuit clarificarea? Pentru că, a rîs fiică-mea, comiţînd una dintre confuziile clasice şi profund nedrepte, limpezirea face cartea mai interesantă, nu critica. Şi la c(l)ase mai mari, însă, e destul de complicat să recomanzi cu entuziasm o carte de critică literară. Şi asta pentru că, în zilele noastre, se citeşte mai puţină critică serioasă ca oricînd, iar „atela“ ei obligatorie, teoria literară, a ajuns o zonă nespectaculoasă, fără vreo finalitate practică. Critica literară este asimilată – în rarele ocazii în care mai e prezentă public – cu recomandarea interesată („la schimb“), cu solidaritatea de circumstanţă, cînd nu cu publicitatea pro domo sau cu parazitarea unor lumi literare „adevărate“, oricum de alt rang. E o prostie, o ştim şi-o tot spunem, dar una dintre acele prostii bine înfipte în imaginarul colectiv. Am trăit confuzia asta de destule ori, în ultimii ani, ca să mai sper c-aş putea fi creditată cînd spun despre o carte de critică literară că este excepţională.

La toate astea mă gîndeam, zilele trecute, la Librăria Bastilia, prezentînd noul volum de eseuri critice al Sandei Cordoş, Lumi din cuvinte – alături de Bianca Burţa-Cernat şi în prezenţa, mereu tonică, a profesorului Paul Cornea –, cînd luciditatea neagră mi-a blocat discursul entuziast. În ce fel să vorbeşti despre integritatea de fond a criticii pe care o practică Sanda Cordoş, acea integritate care (spune, cred, Virginia Woolf) dă adevărul literaturii şi fără de care critica literară nu e posibilă? Cum să repeţi, odată cu Sanda Cordoş, că acea integritate nu poate funcţiona decît în condiţiile unei intime cunoaşteri a literaturii, ca un „efect de credinţă“ mai degrabă decît ca unul de realitate? Cum să-i spui Sandei Cordoş (altfel decît luînd distanţa scrisului?) că incredibila sa modestie şi umorul maieutic ce se simt în fiecare frază a ultimei sale cărţi sînt doar două dintre ingredientele unei maniere critice care cu greu va mai putea fi urmată în critica literară de azi?

În eseurile din Lumi din cuvinte (scrise mai demult, însă selectate şi adaptate contextului), Sanda Cordoş se ocupă de două chestiuni teoretice fundamentale: reprezentarea literară şi identitatea în literatură – altfel zis, literatura ca reprezentare identitară, dar şi „supratemă a literaturii de după 1990“. Prin cele două jaloane teoretice, eseista ajunge însă la realitatea literaturii, la „cuvîntul care devine carne“ şi, mai ales, la condiţiile practice şi istorice ale acestei transmutaţii. Dacă două dintre eseurile ei decisive din acest volum – „Ideologia realismului socialist în România“ şi „1956: calendarul oficial“ – vor fi deseori citate de-acum înainte (la fel de des ca Literatura între revoluţie şi reacţiune din 1999, în chestiunea modelului jdanovist al ideologiei comuniste), acest lucru se va datora, fără îndoială, şi asumării istoriei ideologizate sub care această literatură a fost scrisă. Pe de altă parte, prospeţimea lecturilor din această carte (cumva dinăuntrul acelor istorii, dar şi de deasupra graniţei 1989), centrarea pe autori (Hortensia Papadat-Bengescu, Cărtărescu, Norman Manea) sau pe fenomene literare (lectura clandestină în comunism, auto-traducerea scriitorilor germani originari din România, tema literară a migraţiei în postcomunism), dar şi felul esenţial în care Sanda Cordoş limpezeşte condiţiile de generare şi de receptare ale literaturii ţin de un mod foarte personal de a citi literatura şi de a se raporta, critic, la ea: cu responsabilitate (unora li s-a părut severitate), dar şi cu un fel de umor infratextual. Formulările sale memorabile („colaborarea între o şcolăriţă şi un critic literar oficial“, în cazul Hortensiei Papadat-Bengescu; „bocetul şoptit al conştiinţei“ lui Arghezi; Norman Manea, „un clinician al sinelui“), clarificarea unor contexte complicate (cum ar fi primul Congres al Scriitorilor din RPR, cu toate „adevărurile sale“: adevărul vieţii, adevărul integral, adevărul adevărat şi mai mult decît adevărul), analiza la rece a unor colaborări imaginare, forţate sau reale fac din finele analize de aici lecturi obligatorii.

Nu ştiu dacă Sanda Cordoş profesează – aşa cum crede Al. Cistelecan – o „critică a inimii“, a „vibralităţii“, ca Lucian Raicu. Ea este însă, cu siguranţă, un critic al conştiinţei care îşi întemeiază orice afirmaţie pe terenul ferm al istoriei, pe formele (temporale, dar şi morale) ale identităţii şi pe analiza riguroasă a versatilităţii reprezentărilor artistice în literatură, de neevitat – pentru un critic responsabil – după atîtea nenorociri şi trocuri ale istoriei. Şi, cum n-am apucat să spun la lansare, Sanda Cordoş utilizează în propria critică un umor foarte fin, o subtilă ironie de ton şi tăietură, pe care – cei ce o ştiu mai de mult – i le recunosc şi i le apreciază în fiecare nouă carte.