Cruzime
Mi-a plăcut mult ce zicea Radu Vancu anul trecut, într-un interviu din revista braşoveană Corpul T, despre „proba scriitorului“, despre felul în care, înainte de a te apuca de scris, ar trebui să te şi desensibilizezi, să poţi s-o încasezi lejer, să te doară ca în vis. Mi-a plăcut şi că n-a dat-o ca pe-o lemă, ci simplu, ca pe-o probă sportivă, de rezistenţă: „Să încerce“ – zicea poetul sibian – „să vadă dacă pot fi scriitori, să încerce să scrie un text în care să fie cît de cruzi pot ei, fie cu ei înşişi, fie cu cei apropiaţi. Acolo se vede textul scriitorului, dacă eşti în stare să faci asta, dar trebuie să vezi dacă poţi să fii suficient de crud cu tine şi cu ceilalţi pentru că dup-aia, cînd o să publici, o să fie tot ca un fel de cruzime faţă de tine să te expui în faţa celorlalţi... Dacă eşti în stare să te expui aşa şi să nu-ţi pese... n-are cum să nu îţi pese de reacţii, dar măcar să o încasezi lejer, fără să te doară prea tare, să te desensibilizezi, cum se zice în scurt, atunci poţi să fii scriitor, dacă nu... nu“.
Fără îndoială, Radu Vancu ştie prea bine despre ce vorbeşte, iar avertismentul dat tinerilor aspiranţi, poate studenţilor săi de la literele sibiene, e cel al unui „maestru“ al cruzimii. Cruzimea sa însă – mai ales cea din tulburătorul kaddish Amintiri pentru tatăl meu – este una îndreptată spre sine, o autoflagelare continuă, dusă (cu fiecare carte) cît mai aproape de perfecţiunea unui harachiri. Avem aici o scenă originară, iar în jurul ei, reconstituirea liminală, de neuitat (pentru el, personajul, dar mai ales pentru noi, cititorii) a unei biographii literare în parcurgerea căreia nu trebuie să ne suspendăm vreo clipă neîncrederea, poate şi deoarece cruzimea, ingredientul ei principal, este în acelaşi timp o marcă, de elecţie, a vieţii reale. Iată scena: „Cînd s-a spînzurat, pînă au venit ăia de la SMURD / i-am făcut respiraţie artificială – ultimul aer ieşea / din plămîni gîfîit / şi viaţa plutea în jur şi moartea plutea în jur şi cumva absurd / am gîndit că mai respiră, îmi venea să zburd / şi aerul lui era aerul meu şi eu n-am murit încă, şi surd / am auzit paramedicii zicînd: e mort. Amintirile te fac fericit“ („Adevăratele amintiri“).
Marca poetică a lui Radu Vancu este, de altfel (chiar şi în luxuriant-exactul Sebastian în vis), amestecul acesta de cruzime, exactitate poetică (transparenţă aproape, cu rare excepţii) şi un intertext livresc, moştenit poate de la optzecişti, dar folosit altfel. În cartea aceasta în care „moartea unui om drag se străduieşte să moară“, una dintre cele mai tulburătoare cărţi pe care le-am citit în ultima vreme, intertextul livresc relaxează oroarea, neputinţa de a opri moartea: „Înmormîntarea ta s-a făcut luminoasă, parc-ai ridicat / capul din sicriu şi mi-ai zîmbit cu zîmbetul tău viu. / Cum zîmbeşte capul tău răsărind deasupra creierului meu. / Ca în 1761, cînd capul lui Dumnezeu i-a zîmbit prin fereastră copilului de patru ani William Blake. Ca mărgăritarul / în rîtul porcului străluceşte imaginea ta în creierul meu“ („În spatele capelei“).
În Sebastian în vis, referinţa livrescă e însă de altă factură, una carnavalescă, ironică şi plină de umor, de operă (asumat) bufă, dar la fel de crudă, iar uneori e intertext al propriilor cărţi anterioare: „Sebastian în vis ştie că a fi Vancu e ocnă. Că tati are creierul bocnă şi inima cît o ceapă degerată. Însă ştie şi că-i o creatură de-abia eliberată, de el şi mami, din subterana kabbaliştilor spirtului. Abia de trei luni jertfeşte zeilor aloei, smirnei şi mirtului. Dar curînd cepşoara va încolţi, va da frunzuliţe verzulii şi inima lui tati a slănină proaspătă cu ceapă verde va mirosi. Deasupra straturilor de ceapă vor zîmbi obrajii bebeului roz, precum o pisică de Cheshire bebeluşă, precum căpşorul plutitor al lui Oz. Iar cînd Sebastian va zdrobi ceapa cu pumn de bărbat pe masă, tati se va face imaculat de alb, fericit pentru inima lui grasă“. Asta însă atunci cînd timpurile nu se suprapun – căci în poemele lui Radu Vancu ne aflăm, de fapt, într-un singur timp, prezent-ca-atunci, în care plouă cu „capete de lebădă neagră“ şi în care nici un gest nu e îndeajuns de neutru ca să nu amintească vinovăţia de a-i supravieţui unui om iubit: „Sebastian te priveşte liniştitor / cu ochii inocenţi prea mari / pentru căpşorul lui (ochii au aceeaşi mărime / de la naştere pînă la moarte, ai citit / pe ştirile YM), dar te enervezi cît China / pentru că mîinile tale nu reuşesc / să-i dezlege mai repede nodul / de la baierele căciuliţei (aceleaşi mîini / care au ştiut cîndva să desfacă un cît se poate / de eficient ştreang.) 99 la sută / dintre oameni ar fi făcut treaba asta – mai repede...“
I-am citit cărţile lui pe Radu Vancu tîrziu, deşi un poet la care ţin mi-a spus acum cîţiva ani că o să-mi placă mult (şi a avut dreptate!); nu însă atît de tîrziu încît să nu recunosc cea mai vibrantă cruzime poetică din cîte-am văzut în acţiune în ultimii ani.
