Carte

Romanul la care Octavian Soviany a scris şapte ani nu e tocmai uşor de citit. Şi nu atît din cauza dimensiunii (peste 400 de pagini relativ repetitive care anunţă o continuare) sau a limbajului, cît din cauza celor istorisite, care formează o lungă şi amănunţită cronică a Răului şi a decadenţei umane, unde desfrîul, ticăloşia şi degradarea fizică scriu împreună fiecare pagină a cărţii.

Cazuri de englezi intrigaţi şi seduşi de Franţa s-au mai văzut. Michael Sadler însă, avînd o călcătură epică mai dezinvoltă, face pasul de la mărturie la roman şi comite o serie comică în trei volume despre experienţele unui britanic (Michael) pe meleagurile Hexagonului.

Povestea tandemului celor două scriitoare germane – dintre care una era şi prima regină a României – sub influenţa cenaclului junimist condus de Titu Maiorescu este în sine subiect de roman. Bine documentată, prefaţa traducătoarei Grete Tartler oferă o imagine lămuritoare cît se poate de necesară a vieţilor şi carierelor celor două scriitoare.

Amorul e la mare preţ, dacă nu chiar supraevaluat, în schimb căsătoria prin consimţămînt liber şi înamorat e în criză. Pare un fenomen cumva paradoxal, aşa că Bruckner, autor (cu numai un an înainte) al eseului Paradoxul iubirii, nu-l putea rata.

Caragiale a fost trecut prin toate grilele criticii şi istoriei literare, sucit şi răsucit printre cele mai surprinzătoare antinomii. Opera i-a fost strecurată prin filtrele sociologismului vulgar şi ale psihanalizei, prin structuralism, tematism, semiotică, etnopsihologie şi teoriile receptării, prin filozofie, logică şi teoria jocurilor, cu afilieri nu doar la clasicism, realism, naturalism, dar şi la expresionism şi existenţialism.

Trebuie să fii Angela Marinescu ca să autorizezi un portret/autoportret precum cel alcătuit de un cristian în seria aniversară de la Editura Paralela 45. Trebuie, adică, să-ţi pese de coerenţa propriilor convingeri mai mult decît de insolitul lor, să-ţi pese de felul în care se coagulează o poetică a violenţei şi a autodistrugerii mai degrabă decît de inevitabilele contradicţii ale gustului propriu în privinţa altora.

2011 a fost un an bun pentru poezie, mai ales pentru debutanţi. Editurile mari au renunţat, spre ruşinea lor, să mai publice poezie, dar cum-necum, în ultimii ani, au apărut pe piaţă mai multe edituri mici şi foarte mici care, cu bani puţini, dar cu multă pasiune, au preluat iniţiativa.

Pentru Tony Judt – gînditor al istoriei europene, intelectual public curajos şi „social-democrat universalist“ – Beatles a fost un reper important. O dovedeşte Cabana memoriei (cartea lui de confesiuni finale, redactate în pragul unei morţi aşteptate), unde numele trupei britanice e pomenit de vreo patru ori, ca un reper cronologic perfect limpezitor.

"Astăzi, cînd imperialismul americano-englez se dedă la cele mai monstruoase aţîţări şi pregătiri în vederea unui război mondial, astăzi cînd acelaşi imperialism nu se sfieşte să comită cele mai monstruoase crime în Malaya, în Vietnam, azi cînd capitalismul îşi simte pămîntul fugindu-i de sub picioare, masca sub care îşi ascundea chipul i se clatină tot mai tare."

Cred că n-a fost sfîrşit de an, din 2002 încoace, în care să nu mă gîndesc la Irina Nicolau. Am cunoscut-o prea puţin, ne-am văzut doar de cîteva ori – cu toate astea, de cîte ori mă gîndesc la oameni esenţiali din viaţa mea, Irina e printre primii. Ştiu sigur că nu mi se întîmplă numai mie, cel mai concis a fost odată Dan C. Mihăilescu, într-un interviu.

Una din revelaţiile în proză ale anului trecut a fost, pentru mine, americanul Wells Tower (n. 1973), tradus la Editura Curtea Veche (de prozatoarea Ştefania Mihalache) cu volumul de povestiri Să distrugi şi să arzi tot. Cele nouă povestiri ale acelui volum de debut i-au adus lui Wells Tower cronici elogioase în cele mai importante reviste americane.

César Aira e un argentinian sexagenar, interesant şi imprevizibil, care practică exotismul realist, stranietatea suprarealistă şi larga democraţie a stilurilor. Asta vedem şi în micuţul său roman din 2000 (singurul tradus la noi pînă acum): o carte neobişnuită, aşa cum frumos obişnuieşte autorul.

Cred, din ce în ce mai mult în ultima vreme, că între nenumăratele specii de scriitori există una care nu înţelege în ruptul capului la ce foloseşte critica literară. Există scriitori (buni sau răi) care pricep sensul criticii într-o lume suprasaturată de cărţi, şi alţii, din ce în ce mai mulţi, cărora critica literară li se pare o iederă căţărătoare pe edificiile muncii lor.

O carte de o aşa frumuseţe stranie n-am mai citit de la Şi Hams şi Regretel (2009) a lui Matei Florian. Comparaţiile dintre cele două cărţi pot părea, de la un punct încolo, forţate, dar, dincolo de stilistica elegantă şi de umorul special, există o premisă relativ asemănătoare.

Îl ştiţi pe Boris Vian – o figură! Strălucit şi grăbit ca meteoritul. N-a bifat mai mult de 39 de primăveri, iar la momentul „mai ’68“, cînd junimea franceză redescoperea în textele lui motive de extaz, el avea deja 9 ani de postumitate. Gura lumii i-a zis „eternul adolescent“.

Nevindecaţii paseişti nu vor deplînge niciodată îndeajuns dispariţia acelei fabuloase instituţii de transmis prin basme rînduiala Locului, înţelepciunile trecutului, minunăţiile tradiţiei, armonia şi liniştea spirituală de altădată, care erau Bunicii.

În ultima sa carte, care va apărea curînd şi în româneşte, Pamuk face o distincţie între romancierul ingenuu şi cel sentimental, plecînd de la diferenţa (lui Schiller) între poezia „ingenuă“ (spontană) şi cea „sentimentală“ (reflexivă). Pornind de aici, Pamuk face o clasificare cel puţin neaşteptată, a cititorilor.

Din cînd în cînd mă văd nevoit să constat lipsa unor genuri de pe piaţa noastră de carte. Genul non-fiction, spre exemplu, este foarte limitat la noi, iar jurnaliştii, care prin alte părţi publică lungi reportaje, anchete sau biografiile unor personalităţi istorice, politice, culturale etc., la noi lipsesc din librării sau sînt prezenţi fie cu volume de publicistică, fie cu speculaţii pe marginea Revoluţiei.

Mă gîndesc că n-o fi sfîrşitul lumii dacă, la acest început de 2012, n-o să povestesc despre o traducere, ci despre o traducătoare. Care traducătoare – Antoaneta Ralian, decana tălmăcirilor noastre din engleză – are 87 de ani, 60 de ani de căsnicie, 55 de ani de fumat, peste 120 de titluri onorate, un premiu de traducere care-i poartă numele.

Nu am împărtăşit niciodată furia sau dispreţul scorţoşilor faţă de micile trucuri gazetăresc-ierarhizante de sfîrşit de an: topuri literare, anchete procustiene, „sinteze“ lucrate pe picior, „cartea (filmul sau piesa) anului“, „primele zece titluri ale deceniului“, „numiţi trei... cinci...“ etc.

Acum cîţiva ani a apărut, destul de discret, prima traducere în româneşte dintr-un scriitor spaniol cult, Ramón Gómez de la Serna. Iconoclastul, furiosul şi demolatorul Ramón, cum îl numesc empatic pînă şi cei mai sobri comentatori, a debutat în româneşte cu unul dintre romanele sale nebuloase, fragmentare şi capricioase, Omul pierdut.

2011 a fost un an îndoliat. Doi dintre seniorii literaturii române – prozatorul Mircea Horia Simionescu şi poetul Mircea Ivănescu, poate cei mai originali scriitori din perioada postbelică (aş putea spune chiar că au fost vîrfurile poeziei şi prozei române contemporane) – au plecat dintre noi într-o discreţie mediatică invers proporţională cu valoarea şi importanţa lor.

În general, amintirile ne chinuiesc, amintirile ne răscolesc – cum bine zice hit-ul –, dar iată că, şi fără amintiri, tot chin şi răscoleală încălţăm. Cel puţin, asta vedem în acest roman englezesc de debut, foarte proaspăt şi foarte iute intrat în voga best-seller-urilor planetare.

Am dat zilele trecute de o scrisoare a lui Thomas Merton – un poet mistic american şi călugăr trapist într-o mănăstire din Kentucky, profesor şi maestru spiritual de mare influenţă – către poetul Ştefan Baciu. O scrisoare din mai 1965, în care Merton îi scrie lui Ştefan Baciu, pe atunci profesor la Universitatea din Hawaii, despre poezia secolului lor.

Curioase sînt destinele antologiilor! Dintre cei optsprezece prozatori prezenţi în celebrul Desant 83 (reeditat în 2000), astăzi doar vreo doi scriitori se mai ocupă cu literatura, asta în timp ce din Debut ’86, spre exemplu, n-a mai rămas în cărţi decît Răzvan Petrescu.

Ziceam Ondaatje, ziceam Pacientul englez. De-acum însă, mi-e că o să zicem mai întîi Masa pisicii. Avem aici un soi de Amintiri din copilărie strămutate de pe malul Ozanei pe un vapor care, în 1954, cînd Sri Lanka încă se mai numea Ceylon, pleacă din acel colţ de Orient cu destinaţia Anglia.

„Ce căuta neamţu-n Bulgaria?!?“ – interogaţia „bietului“ Pampon din seducătoarea scenă a desluşirii cu Crăcănel mi-a însoţit, cu ghiduşă fidelitate, tinereţea istorico-literară, apropo de cele două autoexilări care nu vor înceta niciodată să ne hărţuiască imaginaţia: stabilirea lui I.L. Caragiale la Berlin şi a lui Cioran la Paris.

Nu sînt prea multe locuri bune în Bucureşti. Iar cînd dai de cîte unul, parcă te temi să nu se „strice“, cum s-a tot întîmplat, în ultimii 20 de ani, cu atîtea locuri sau oameni. Mănăstirea Stavropoleos din fosta „mahala a grecilor“ este, fără îndoială, în continuare, un asemenea loc bun, refăcut pe toate planurile în ultimii ani, după venirea părintelui Iustin Marchiş de la Cheia.

Dintre toţi scriitorii basarabeni contemporani, prozatorul Anatol Moraru îmi place cel mai mult. Calităţile stilistice, umorul şi fondul livresc ale scrisului său (de negăsit, într-o asemenea combinaţie şi de un asemenea rafinament, la nici un alt prozator basarabean) îl apropie de liga unor scriitori precum Costache Olăreanu, Ioan Groşan sau Răzvan Petrescu.

Autorul e un columbian în floarea maturităţii, cu ani buni trăiţi pe la Madrid, Paris şi Roma. Literatura lui fuge de bătrînul realism magic, preferînd vioiciunile ironiei şi jocul cameleonic cu formulele „de senzaţie“. A pierde e o chestiune de metodă mimează, de pildă, romanul poliţist.

Ştiţi, desigur, acel moment cînd dai peste o carte care fusese scrisă pentru tine, care-ţi fusese destinată direct. Jurnal în fărîme cu Ionescu al lui Lucian Raicu a fost, pentru mine, o asemenea carte, cum a fost, fără îndoială, Critica-formă de viaţă sau Scene din romanul literaturii.

Simpaticul Festival Internaţional de Literatură Bucureşti (FILB) a programat, anul acesta, o dezbatere despre proza scurtă. E, într-adevăr, un subiect: specia e pe cale de dispariţie pentru că editorii publică tot mai rar povestiri, nuvele, sketchuri.

Înfiinţat oficial în martie 1969, legendarul Club A a împlinit anul acesta 42 de ani, palmaresul acestor simetrici  21 de ani de dictatură şi alţi 21 de ani de la Revoluţie fiind unul pe măsură: 420 de concerte susţinute de 150 de trupe, 202 dezbateri, 158 de întîlniri literare, peste 200 de reprezentaţii susţinute de 30 de trupe de teatru.

Scott Fitzgerald a murit în decembrie 1940, lună în care apărea în revista Esquire cea de-a 12-a povestire cu Pat Hobby. Celelalte 5 texte (căci seria Pat Hobby numără 17 povestiri în total) aveau să apară postum, în următoarele 5 numere ale aceleiaşi reviste.

Cînd am fost invitată să vorbesc despre această carte „umanistă“, mi-am amintit în primul rînd de acel Vallejo pe care l-am învăţat la şcoală; probabil versurile lui inconfundabile le-am auzit prima dată ritmate de inconfundabilul Andrei Ionescu, profesorul meu de literatură hispano-americană la Litere.

Portughezul Rui Zink este un autor obişnuit să ticluiască nu doar pagini de literatură, ci şi teatru stradal sau happening-uri. În Destinaţia turistică le „rezolvă“ însă pe toate dintr-un foc, imaginînd un colţ de lume – o „zonă“ – unde nimic nu se întîmplă, totul se joacă potrivit unei regii.

Curat sadism rubricard! Sînt nevoit, conform convenţiei, să scriu miercuri 23 noiembrie dimineaţa, tocmai cînd începe Tîrgul „Gaudeamus“, fără să fi pus încă pasul în „sacrul“ perimetru Romexpo. Iar articolul e menit să apară joi 1 decembrie, la cîteva zile după ce evenimentul se va fi încheiat, dar, logic, fără nici o referinţă la vreuna dintre întîmplările şi cărţile petrecute sau lansate acolo!

Cred că există un geniu al dialogului, al convorbirii armonioase ca un dans, al provocării-relaxării atent conduse într-o discuţie. Dincolo de tipologii şi simpatii, interviurile cu adevărat interesante trebuie să aibă cîte ceva din toate astea, altfel e doar un schimb de informaţii seci pe care ţi le poţi procura şi altfel.

Plasat în plin deceniu stalinist şi avînd ca protagonist un păpuşar, noul roman al lui Lucian Dan Teodorovici este, cu toată simbolistica aferentă, odiseea recuperării memoriei. Trimis de tatăl său înapoi în ţară în 1945, tînărul de douăzeci şi patru de ani Bruno Mate ajunge consilier la Teatrul de Păpuşi şi Marionete „Ţăndărică“ din Bucureşti.

M-au interesat întotdeauna romanele de debut, dar de data asta a contat şi jovialul text de prezentare a cărţii, semnat de Luiza Vasiliu. A contat, adică a făcut tot ce putea fi mai nimerit pentru Totul contează!. Mai departe, am văzut ce scria în carte şi, într-adevăr, debutul acestui american îţi cam suceşte minţile.

De ce s-ar apuca o femeie să scrie romane? O întrebare suficient de tendenţioasă şi de incorectă politic ca să provoace răspunsuri dilematice, dar mai ales o întrebare mereu actuală, în ciuda răspunsurilor deja clasice sau a unor cărţi inovatoare în cele ale literaturii.

Debutat cu romanul Un zeu aproape muritor în 1982 şi autor al mai multor volume de povestiri, scriitorul „optzecist“ Mihai Măniuţiu este însă mai puţin cunoscut decît regizorul cu acelaşi nume. Cele două ipostaze artistice sînt însă complementare şi iniţiativa editurii clujene Bybliotek de a-i dedica o serie de autor merită toată atenţia.

Jean Mattern a debutat tîrziu, la 43 de ani, cu un roman micuţ şi bibilit, numit Băile Király. Cartea îţi impunea respect, avea o decenţă rafinată, un echilibru între sensibleria delicată şi drama neguroasă. Era vorba acolo de un traducător francez, Gabriel, care încearcă să-şi descopere singur rădăcinile şi identitatea (ceva mai est-europene).

S-ar putea crede că tinerii educaţi ar putea constitui principala resursă pentru dezvoltarea pieţei de carte în format electronic. La cît sînt de tehnologizaţi, de gadgetizaţi, de conectaţi, de i-padizaţi, ar trebui să fie uşor să li se strecoare şi o bibliotecă pe unul dintre dispozitive. Ori e doar un clişeu, ori studenţii de la Universitatea Liberă din Berlin sînt prea conservatori.

"Pentru mine Bookătăria s-a întors odată cu propunerea Stelei Lie de a aduna texte pentru un nou volum şi apoi s-a întors cu fiecare text primit de la contribuabili. S-a-ntors în doze mici şi asta m-a pregătit oarecum pentru preluarea cărţii de către o editură de-adevă, care-i va pecetlui adevărata întoarcere."

Am citit cartea de debut a Biancăi Burţa-Cernat, Fotografie de grup cu scriitoare uitate, ca pe un thriller de succes. Cînd vezi pe copertă şase amazoane interbelice şi citeşti subtitlul provocator (Proza feminină interbelică) te aştepţi mai degrabă la un thriller politic cu miză feministă. Nici vorbă însă de feminism.

Eseul Ioanei Costa, avînd la bază probabil un curs universitar, spune, de fapt, povestea cu totul fascinantă, plină de mister şi de hazard, a apariţiei cărţii şi a literaturii antice, în trei capitole care se ocupă, rînd pe rînd, de constituirea şi transmiterea textelor prin ruloul de papirus şi codexul de pergament, apoi şi de păstrarea lor în bibliotecile antice şi în universităţile medievale.