În căutarea sufletelor potenţiale

● Iulian Tănase, Oase migratoare, Editura Nemira, 2011. 

O carte de o aşa frumuseţe stranie n-am mai citit de la Şi Hams şi Regretel (2009) a lui Matei Florian. Comparaţiile dintre cele două cărţi pot părea, de la un punct încolo, forţate, dar, dincolo de stilistica elegantă şi de umorul special, există o premisă relativ asemănătoare. Dacă la Matei Florian citeam scrisorile unui bărbat către iubita pierdută, un bărbat izolat undeva în munţi şi în propria fantezie populată cu tot felul de pitici filozofi şi mucaliţi, la Iulian Tănase avem povestea unui Fotograf amator, aflat în pragul divorţului, care se întreţine cu sufletele reîncarnate a trei oase vorbitoare. Romanul lui Matei Florian evolua înspre o formă dramatică şi halucinantă de fantasy clinic, cum l-am numit la vremea respectivă, în timp ce romanul lui Iulian Tănase se conturează ca un poem secvenţial suprarealist, alternînd metafizicul şi senzualitatea de sorginte onirică. Cele trei oase de vită, mai exact nişte bucăţi circulare rămase în urma unui rasol şi botezate Ochiul Stîng, Ochiul Drept şi Gura, stau la baza unei Fabrici de Chipuri la purtător. Chipurile formate cu ajutorul fructelor, al copacilor sau pietrelor şi însufleţite, într-o lungă succesiune de reîncarnări, de către cele trei oase vorbitoare sînt fotografiate de bărbatul care se lămureşte treptat cu privire la ciudata sa ipostază: „Fotograful are nevoie de timp pentru a învăţa cum se administrează o fabrică şi cum ar trebui să comunice cu sufletul oaselor care preschimbă în fiinţă tot ce atinge. Ontologia este pe cale să explodeze încă o dată, Jungla lui Meinong este foarte aproape de a se îmbogăţi cu exemplarele unei noi specii. De dragul armonizării teoriilor lui Platon şi a Fotografului, am putea spune că Ochiul Stîng este partea raţională, Ochiul Drept este partea pasională şi Gura este partea apetentă. Avantajul ipotezei fotografului, în comparaţie cu aceea a lui Platon, este că sufletul lui are corporalitate, părţile lui pot fi atinse, reîncarnările lui pot fi fotografiate...“ 

Această intrigă foto-onirică a celor trei oase aflate în căutarea sufletelor potenţiale (aparatul de fotografiat nu mai fură sufletul celui fotografiat ca în societăţile primitive, ci îi oferă corporalitate, mijlocind astfel inexprimabilul) constituie, de fapt, pre-textul ideal pentru nenumărate onomastici ciudate, imagini, reverii şi fantazări, poeme şi povestiri,  dialoguri amuzante (ale celor trei oase vorbitoare păstrate în sertar), liste (de plăceri inexistente) şi taxinomii (ale tăcerii), teorii paradoxale şi meditaţii poetico-filozofice despre vis, suflet (esenţă care precede existenţa), identitate (funcţie de timp şi spaţiu), timp, memorie, gîndire, Istorie, dragoste. Adică genul de speculaţii, digresiuni şi deviaţii onirice dezvoltate unele din altele, multiplicate de capriciile inepuizabile ale imaginaţiei şi culturii, textura cărţii fiind deopotrivă fantezistă şi livrescă ca într-o suprapunere temporară a lui Hegel peste Paracelsus, a lui Pitagora peste Mao, a lui Mircea Horia Simionescu peste Gellu Naum: „Încă nu s-a inventat războiul în care întreaga lume să îşi piardă, deodată, viaţa. Cînd se va întîmpla asta, cărţilor nu le va mai rămîne decît să se citească singure sau unele pe altele, ne putem imagina, Crimă şi pedeapsă citind Război şi pace, Iliada citind Odiseea, Fight Club citind Critica raţiunii pure, Lolita citind Zenobia...“ Iulian Tănase, poet neosuprarealist licenţiat în filozofie, face aici un fel de alchimie narativă, transformînd acest domino de avataruri într-un lung poem narativ fotografic (imaginile chipurilor sînt reproduse şi inventariate), nerupt însă cu totul de cauzalitatea lumii realiste. Căci, la un moment dat, povestea unui fotograf, fost angajat la Institutul de Medicină Legală, care deţine un laborator ocult unde „produce oameni şi animale, cu ajutorul reîncarnării“, ajunge la urechile presei şi un întreg mecanism mediatic se pune în mişcare, transformîndu-l pe Fotograf într-un fel de Dr. Jekyll al sufletelor, provocînd o investigaţie detectivistică asupra mecanismului reîncarnării, precum şi încercarea de a înregistra la Registrul Comerţului buclucaşa fabrică onirică. De altfel, poeticul, umorul şi absurdul suprapunerii registrelor coexistă în acest roman suprarealist ce nu-şi pierde însă coerenţa nici atunci cînd glosează evaziv: „În ceea ce priveşte procesul metensomatologic prin care se produc reîncarnările în Fabrica de Chipuri, neclarităţile din jurul lui vor rămîne neelucidate, ştiinţa nu are decît să colaboreze, ca şi în alte dăţi, cu imaginaţia dacă doreşte să-şi transforme cele mai îndrăzneţe ipoteze în teorii coerente şi consistente. În fond, ipotezele ştiinţifice sînt, de cele mai multe ori, acte de imaginaţie legalizate, timbrate şi parafate de către notarii somnambuli cu care se poate bănui că au colaborat şi Newton sau Einstein, mai ales ei, care au arătat cum nu se poate mai limpede că imaginaţia poate fi supusă testelor de verificare“. O idee asupra căreia revine spre clarificare: „Reîncarnările pe care fotograful le pune la cale nu ţin de domeniul ştiinţei, ci mai degrabă de cel al poeziei (chiar dacă ştiinţa nu a dus niciodată lipsă de poeţi). Poezia nu are legi, ci numai adevăruri. În timp ce ştiinţele îşi construiesc propriile adevăruri, poezia nu trebuie decît să şi le afirme...“

Mica odisee a reîncarnărilor celor trei oase de vită continuă cu bărbatul ducînd fotografiile unor tripleţi sexagenari „visemănătorişti“ (la rîndul lor, posibili avatari ai tripleţilor din Minority Report) care să dea şi mai multă substanţă onirică acestor entităţi. (Episodul este o reluare a personajelor, conceptelor şi stărilor uneia dintre cele mai bizare cărţi din literatura română, scrisă acum cîţiva ani de Iulian Tănase împreună cu Sasha Vlad. Căci nu doar sufletele se reîncarnează în acest roman, dar şi cărţile, căci cel puţin un „text superrealist“ din volumul Cucamonga, publicat de Iulian Tănase tot anul trecut, se „reîncarnează“ în corpul acestui roman unde revine şi personajul Moira.) Apoi oasele migrează împreună cu Fotograful în Asia, unde au loc noi aventuri metensomatice, unele chiar la mormîntul lui Confucius, pentru ca în final bărbatul, divorţat între timp, să trăiască o nouă poveste de dragoste şi să devină tată, deschizînd, la un alt nivel, un alt şir de reîncarnări.

Scris elegant, sofisticat, cu ingeniozitate şi umor (multe pagini sînt memorabile), preocupat de limbaj, Oase migratoare este, cum spuneam, un roman poematic compozit, alcătuit din 108 (cifră sacră în spiritualitatea asiatică) secvenţe şi 30 de fotografii, unde filozofia este placată pe onirism (şi viceversa), iar poezia se naşte din orice, inclusiv din liste şi teorii. O carte stranie, frumoasă şi, mai ales, inedită.