Invizibila omniprezentă
În ultima sa carte, care va apărea curînd şi în româneşte, Pamuk face o distincţie între romancierul ingenuu şi cel sentimental, plecînd de la diferenţa (lui Schiller) între poezia „ingenuă“ (spontană) şi cea „sentimentală“ (reflexivă). Pornind de aici, Pamuk face o clasificare cel puţin neaşteptată, a cititorilor: unii, complet ingenui, pentru care viaţa însăşi e un roman, şi alţii, complet sentimentali, pentru care orice roman nu e decît un construct artificial. Şi unii, şi ceilalţi – conchide Pamuk în conferinţele sale de la Harvard (care au stat la baza acestei cărţi extraordinare) – „sînt imuni la cititul romanelor“. Bunul cititor de romane este doar cel care suportă un pact cu scriitorul de romane. E vorba despre cunoscutul pact (al lui Coleridge) în care cititorul acceptă „suspendarea voluntară a incredulităţii“, iar scriitorul promite să „dea vieţii farmecul indicibil al noutăţii, un sentiment de natura supranaturalului“. Noutatea în literatură (de care nu avem parte prea des în aceeaşi viaţă) e un lucru prea serios ca să-l expediem rapid, mai ales că, la o adică, simpla inventariere ar dinamita scurt o biată rubrică. Dacă n-ai citit ceva cu adevărat nou de ani de zile, la ce bun atunci să scrii, în continuare, despre cărţi? Din mai multe motive – unele vitale, să zicem, dar şi pentru că noutatea e un dar pe care nu-l poţi pretinde, îl poţi doar constata.
De pactul ăsta vechi, reactualizat cu măiestrie de Orhan Pamuk, mi-am amintit citind ultima carte a lui Pierre Assouline, Portretul, o biografie ficţionalizată a baronesei Betty de Rothschild. Nu pentru că Portretul ar fi noutatea absolută, ci tocmai dimpotrivă. În nimic din ce-ar ţine de arta romanului, Assouline nu aduce ceva nou. Scriitura lui, în franţuzeşte sau în traducerea Aureliei Ulici de la RAO, e limpede, denotativă, egală, uneori caustică (cum constata un jurnalist de la Nouvel Obs), după deviza clasică plaire et instruire. Biograf pursînge şi blogger de şcoală veche (adică trecut prin epoca, încă neapusă, a bibliotecii), Assouline a avut dintotdeauna superstiţia informaţiei. În Portretul însă, aceasta e copleşitoare şi excesiv concentrată. Fibra ficţională pe care ar presupune-o biografia portretului pictat de Ingres în 1848 e insuficientă şi complet supranaturală. Pactul între cititorul de romane care mă pretind a fi (pentru că respect cu stricteţe imperativul lui Coleridge) şi jumătate-romancierul-călare-pe-jumătate-de-biografie SF (care doreşte Assouline să fie) în această carte nu prea ţine. Pe de altă parte, dacă vreţi să citiţi o biografie soft a baronesei „James de Rothschild“, Portretul e cartea cea mai nimerită.
Cum ştim cu toţii – cititori, scriitori, pînă şi blestemaţii de critici care nu sînt, nu-i aşa, nici una, nici alta –, perspectiva este esenţială într-o carte, fie ea şi o jumătate de roman. În Portretul, perspectiva unică e cea a personajului principal, Betty de Rothschild, personaj monden celebru, al cărei salon parizian din Rue Laffite îi primea nu doar pe aristocraţii vremii, ci şi pe Balzac, pe Heine sau pe Rossini, o fină observatoare a moravurilor vremii sale şi o subtilă cititoare a lui Proust, o fiinţă rafinată, înconjurată de grobianism. Prin ochii baronesei (născută, dar şi măritată Rothschild) vedem tot: nu doar Parisul secolului al XIX-lea, ci şi începutul de secol XXI, cînd tabloul ajunge pe simezele londoneze sau newyorkeze, perspectiva fiind aceea a femeii din tablou, o „invizibilă omniprezentă“ care uneşte trei secole, printr-un truc narativ lipsit de profunzime, dar tocmai de aceea acoperind o mare suprafaţă. Amănuntele pe care Pierre Assouline le privilegiază în viaţa eternă a picturii lui Ingres sînt însă nu doar pitoreşti, ci de-a dreptul romaneşti. Fiecare dintre ele ar fi putut fi punctul de plecare al unui roman: eternitatea domnului Auguste (mînuitor-şef al tablourilor casei Rothschild), anglomania baronului James de Rothschild (soţul „portretului“) sau testamentul său mistic, agoniile concomitente – a baronului James şi a „mîncăului de Rossini“ –, amorul dintre Betty şi generalul Changarnier şi corespondenţa lor fabuloasă, dar mai ales mesajele ascunse de Ingres în acest portret vechi de două secole – poziţia (nepermisă în epocă) picior peste picior a baronesei şi încheietura ei imperfectă, prea groasă pentru standardele oricărei epoci.
Pentru un romancier veritabil (adică unul care să mizeze pînă la capăt pe adevărul propriilor minciuni) oricare dintre aceste amănunte epice ar fi fost prilejul unei dezvoltări de anvergură eroică, erotică, psihologică, ba chiar sociologică. Pentru Assouline a fost prilejul, asumat, al unei biografii prudente şi, într-un fel pe care nu putem să nu-l recunoaştem, o lecţie de libertate. O lecţie asumată de Betty de Rothschild şi care biografului ei (un monsieur Auguste ce scrie pe blog, însă cu mănuşi albe) i s-a părut esenţială.
