Poezia Bucureştilor

Am dat zilele trecute de o scrisoare a lui Thomas Merton – un poet mistic american şi călugăr trapist într-o mănăstire din Kentucky, profesor şi maestru spiritual de mare influenţă – către poetul Ştefan Baciu. O scrisoare din mai 1965, în care Merton îi scrie lui Ştefan Baciu, pe atunci profesor la Universitatea din Hawaii (şi care, în scurt timp, va începe să editeze în Honolulu caietele de poezie Mele), despre poezia secolului lor. E o scrisoare edificată, în care Merton, deşi poet de limbă engleză, recunoaşte întîietatea poeziei de limbă spaniolă: „am impresia că poeţii americani se află într-un impas steril, în care nu găsesc altceva de făcut decît să facă glume ezoterice de limbaj... latino-americanii, în schimb, sînt mai vitali, au ceva cu adevărat onest de exprimat, sînt cu adevărat preocupaţi de viaţă şi de umanitate.“ Primul dintre ei era, pentru Merton, César Vallejo, unul dintre cei mai mari poeţi din toate timpurile şi din orice idiom. Cine era însă Ştefan Baciu, înainte de a fi doar editorul revistei Mele?

Poet interbelic care-a apucat şi postmodernismul, expresionist, dar şi excelent antologator al suprarealismului latino-american, jurnalist complex şi memorialist pe mai multe continente, dar şi profesor de literatură format la şcoala lui Tudor Vianu, Ştefan Baciu rămîne, înainte de orice, un caz al literaturii române, unul dintre destinele fluctuante între nenumărate (şi egal îndreptăţite) posibilităţi. Semnalat de Călinescu cu primele două volume de poezie (Poemele poetului tînăr şi Drumeţ în anotimpuri), Ştefan Baciu a studiat Dreptul şi Literele, după ce, la Braşov, îi avusese profesori, la Liceul „Andrei Şaguna“, pe Cioran şi Octav Şuluţiu. La Litere a ajuns, în 1937, din dorinţa de a-l avea profesor pe Tudor Vianu. După studiile universitare, a lucrat în presa culturală a epocii (la Universul, Universul literar, Libertatea, dar şi la Gândirea lui Nichifor Crainic). Trimis ca ataşat de presă la Berna, în 1946 (la propunerea lui Constantin Titel Petrescu, liderul Partidului Social Democrat), Ştefan Baciu a rămas în Occident – iniţial în Elveţia, apoi în Brazilia, o scurtă perioadă în Seattle şi, în cele din urmă, în Hawaii, la Universitatea din Honolulu. Ştefan Baciu a editat una dintre cele mai cunoscute reviste din diaspora – „scrisoarea internaţională de poezie Mele“ –, a scris zeci de volume de poezie în româneşte, dar şi în spaniolă, portugheză sau germană, mii de articole, eseuri şi studii, a tradus poeme hispano-americane în germană sau poeme braziliene în spaniolă.

Nu demult, i s-a reeditat, pentru prima dată în româneşte, după apariţia sa în 1940, volumul Cetatea lui Bucur. Şi, curios, acest volum nu este semnificativ nici pentru destinul fracturat de istorie (cum vor fi textele de mai tîrziu din Poemele poetului pribeag sau Singur în Singapur), nici pentru portretul poetului Ştefan Baciu, arghezian sau pillatian la început, urmuzian şi bacovian mai tîrziu, whitmanian şi maiakovskian la sfîrşit. Într-o antologie care ar vrea să urmărească evoluţia poetică a lui Ştefan Baciu, din acest volum nu ar intra mai mult de un poem sau două. Cetatea lui Bucur, volum care lui Radu G. Ţeposu i se părea „interesant prin sugestia precarităţii cotidianului“, se citeşte cu interes acum mai ales pentru parfumul de epocă, pentru reconstituirea (şi în limbaj) a unui Bucureşti iremediabil pierdut. Publicul acestui volum este, mai degrabă, publicul eteroclit al cărţilor despre Bucureştiul interbelic (memorii, dar şi reconstituiri personale, documente editate ca atare, dar şi romane „istorice“) decît un public de poezie. Şi e mai bine aşa, pentru că nu poetul Ştefan Baciu (care ar putea fi, în acest volum, repede clasat) e de căutat aici, ci jurnalistul atent care vede tot şi simte esenţialul, şi care este dublat de un poet al cotidianului din Bucureştii de altădată.

Braşoveanul, care va scrie mai tîrziu cîntece româneşti în rime hawaiene şi hispanice sau va evoca nostalgic „un Crăciun şcheian via Honolulu“, schiţează în 1940 un Bucureşti sordid, delabrat, dar fatalmente fascinant: „Cît te urăsc, oraşul meu iubit, / Cît te rîvnesc, cînd nu sînt lîngă tine, / Căci cu o albă lamă de cuţit / Otrava ta mi-ai încrustat-o-n vine.“ Peisagiile oraşului – parcuri, cimitire, lacuri, ştranduri, Calea Victoriei, Şoseaua Kiseleff sau Lipscanii – sînt surprinse de ochiul unui reporter deambulatoriu care amestecă patosul cu cinismul în cronici mondene versificate: „Aici au fost odată nimfe şi satyri, / Şi-un soare cald îi mîngîia pe gene, / Zadarnic azi uimitele priviri / Din unde cheamă ţipăt de sirene, / Aici au fost odată nimfe şi satyri.“ Doar cine nu ştie cît de importante erau băile şi apele termale în perioada interbelică (presa vremii e plină de jurnale de băi, recomandări şi oferte) se poate mira că poetul cîntă ştrandurile bucureştene, erzaţuri de mări şi oceane îndepărtate: „Nisipu-adus din dealuri cu lopata, / Amestecat cu coji de cantalup, / Te arde ca o flacără pe trup, / Dar unde-i oare marea, fermecata?... / În loc de tumbe, unii joacă pocker, / În timp ce alţii-şi dau Nivea, / Un androgin diform e-aici femeia, / Bărbatul spilcuit, un Joli-Jocker.“

Căii Victoriei poetul jurnalist îi dedică o odă-imprecaţie, care se regăseşte mai domol (şi mai justificat) în evocarea Lipscanilor şi a periferiei: „O, drag gunoi, văpsit aristocratic, / Canossă eşti, cu hîrburi pardosită, / Pe-ntinsul tău, în aerul tomnatic, / Îşi varsă cerul recea-i dinamită /... / Eu te cunosc, căci ţi-am gustat nectarul, / Ce mi l-ai dat, cînd înflorea aurora, / Ai fost licoarea, noaptea fu paharul, / Şi-n fundul lui dormeau Sodoma şi Gomora.“

Cofetăriile, grădinile de vară şi cafenelele bucureştene alcătuiesc, de altfel, ca la memorialiştii mizantropi, dar cu un patos al propriilor (neînsemnate) vicii, corpusul forte, inima palpitîndă a oraşului: „O, poezia unui şpriţ la gheaţă, / Şi proza unui rînd de mititei! / Pîndim de-aici albastra dimineaţă, / Noi – santinela orei trei.“ Evocarea unor blocuri recente prilejuieşte tonuri ironic-sociale: „Cu hula mea, te laud şi te cînt, / Moloh uriaş de zgură şi ivoriu, / În piatra ta, destinul mi-l frămînt, / Tu, leagăn cald, tu, rece crematoriu.“ Oamenii interesează generic şi pitoresc, în poeme descriptive şi naive despre simigerii, florărese, lustragii, olteni sau cerşetori. Imprecaţia şi dezamăgirea îndrăgostitului înşelat sînt circular reluate în zona circumscrisă spiritualităţii, „duhului“: „Puhavul domn, cucoana colorată, / Se-opresc aici grăbiţi, miraţi; / Biserici ai destule, urbe desfrînată, / dar sfinţii tăi cu toţii-s cocoşaţi.“

Uneori melodramatice şi crude ca nişte romanţe, alteori descriptive şi analitice ca nişte reportaje cu rimă, cîntecele bucureştene ale lui Ştefan Baciu sînt memorabile pentru „poezia“ oraşului mai mult decît pentru cea a poetului.