Carte

La finele lui 2010, într-un interviu pentru Le Monde, Eco spunea: „Sînt un filozof care face filozofie de luni pînă vineri, iar în week-end-uri, de pe la 48 de ani, scrie romane...“ Cu aceeaşi ocazie, anunţa că editura Universităţii Harvard urma să-i adune într-un volum conferinţele ţinute la Atlanta pe marginea propriilor „producţii romaneşti“.

Mărturiseam aici joia trecută cît de stînjenit m-am simţit, la o recentă întîlnire cu studenţii, de întrebarea privind „deresponsabilizarea politică“ a celor de vîrsta mea. Mi s-a reactualizat atunci, cu jenantă acuitate şi intensă vinovăţie, dilema angajare-neutralitate de la începutul anilor ’90, cînd refuzam cu obstinaţie orice „înregimentare“.

Există, în toate cărţile lui Andrei Codrescu, o latură, curat ardelenească, de exactitate (vizionară), de didactică superioară şi autoironică. În plină explozie a formelor şi genurilor, în mijlocul fantasmei şi al dereglării simţurilor poetice, Andrei Codrescu sistematizează, rezonează, se apropie de cititor, pentru a înţelege împreună cu acesta.

Postmodernismul a avut mare succes în presa culturală românească a anilor ’90. Iar înverşunarea şi entuziasmul cu care s-a scris atunci despre postmodernism şi, implicit, despre schimbarea canonului estetic se datorau unei noi încercări (a cîta?) de sincronizare şi democratizare a culturii române.

George Orwell a avut o relaţie foarte interesantă cu realul. El a fost un foarte bun reporter, cu articole de gazetă şi cîteva cărţi de gen salutate apăsat, dar celebritatea i-au adus-o două romane de imaginaţie încruntată, adică o fabulă politică neagră şi o utopie neagră.

Cîtă vreme i-am văzut prin licee – în Bucureşti, Sibiu, Rîmnicu Vîlcea, Focşani, Călăraşi, Moreni, Bacău –, nu le-am perceput cu adevărat contextul dramatic. Unii dintre ei îmi aminteau, aproape halucinant, de obsesiile, maniile şi fobiile adolescenţei mele. Aceleaşi elanuri către Totul sau Nimic. Între Muschetari, Dostoievski, Medeleni, Rimbaud.

În ultima sa carte publicată, H.-R. Patapievici face o incitantă teorie a „ultimului“, pornind de la cazul I.P. Culianu. E o teorie a limitelor (omeneşti), dar şi una a cenzurii (transcendente) aplicată perioadei tîrzii a unui gînditor care-şi sparge propriile tipare, liniile de forţă, acumularea de pînă atunci, ca să adopte nu doar un alt limbaj, ci şi o altă viziune asupra lucrurilor şi o altă înţelegere a realităţii.

Pînă acum, cea mai importantă contribuţie basarabeană la cultura română rămîne pop-ul (de la Doina şi Ion Aldea Teodorovici, la Zdob şi Zdub, O-Zone, Pavel Stratan sau Alexandrina), afirmam în deschiderea recenziei de acum doi ani a antologiei Noua poezie basarabeană, realizată de Dumitru Crudu.

Andrea Bajani are 36 de ani şi e considerat deja un scriitor matur. Ceea ce îl interesează pare să fie, în general, viaţa emoţiilor, emoţii care sînt şi ele sub vremi. Într-un interviu acordat astă-vară Adevărului literar şi artistic, scriitorul vorbea despre o „demnitate a emoţiilor“ şi despre cel mai mare sacrificiu pe care îl poate face un om.

Multe formule apetisante li s-au lipit Bucureştilor de-a lungul vremii, dar şi dezastrele s-au ţinut scai de fiinţa locului: incendii uriaşe, inundaţii şi cutremure devastatoare de cartiere întregi, invazii felurite başca răscoalele seimenilor, arnăuţilor, pandurilor...

Cine mai are încredere în critica literară? – iată o întrebare care nu trebuie pusă nici editorilor, nici cititorilor. Şi, în ultimă instanţă, nici criticilor literari care, n-au încotro, trebuie să aibă încredere în literatură şi în critica literară dacă vor să rămînă ce sînt şi să nu se apuce de treburi mai lucrative.

"Doamnelor şi Domnilor, sau există Dumnezeu, sau nu există Dumnezeu. Dacă există Dumnezeu, nu are nici un rost să ne ocupăm de literatură. Dacă nu există Dumnezeu, iarăşi nu are rost să ne ocupăm de literatură. Nu are nici un rost, pentru că sîntem neimportanţi."

În romanul acestui olandez, „lucrurile făcute“ au şi ele un suflet sau, mă rog, o conştiinţă a lor. Prin urmare, sînt şi ele în măsură să povestească despre lumea din jur, inversînd astfel perspectiva şi deschizînd posibilitatea unor minunate revelaţii ludice.

Cînd Mircea Vasilescu m-a întrebat dacă aş dori să însoţesc echipa Dilemei vechi la primul Festival din istoria revistei, organizat la Alba Iulia, sedentarul din mine s-a împosocat pe dată. Drum lung, mi-am zis, pe şosele bortilite, formalism, discursuri, politichie, butaforie medievală gen Sighişoara, lansări la botul calului şi vernisaje pe picior..

Evenimentul extraordinar al recentei prezenţe româneşti ca ţară invitată de onoare la ultimul Tîrg Internaţional de Carte LIBER de la Madrid a fost concertul susţinut de Jordi Savall şi grupul instrumental Hespèrion XXI. Printre excelente conferinţe, expoziţii, proiecţii de film, mese rotunde, librării temporare şi standuri excepţionale – concertul lui Jordi Savall a fost climaxul.

Adolescentul Muiuţ, personajul romanului 69 cu care Ionuţ Chiva debuta în 2004, descoperea că nu e în stare să scrie, aşa cum îşi dorea, un roman „despre dramele şi mîniile şi debusolarea generaţiei“, mulţumindu-se, în cele din urmă, cu a spune „povestea viselor de măreţie şi a drumului însîngerat spre aceasta.“

Primul lucru de care-mi amintesc cînd vine vorba de Orele lui Cunningham este un tort trăsnitor de albastru. Un albastru care ar fi trebuit să fie festiv, dar care îţi metaliza pupila şi te încremenea în cele mai rele presimţiri. În Pînă la căderea nopţii, apar, în vreo cîteva rînduri, nişte lucruri „azurii“ – nuanţă sensibil îmblînzită, care mi-a mai înseninat presentimentele.

Niciodată nu am înţeles ce are lumea bună împotriva interviului. Că e frivol, că stimulează nemăsura, colportajul, exhibiţionismul, că vizează scopuri mercantile etc. Dar nu văd de ce să cultivi aşteptări doctorale de la ceva deliberat neacademic, cu accent pe spectaculos, pe cromatică şi mai puţin pe textură.

Nu ştiu cît de cunoscută este Editura Elena Francisc, o editură mică, de nişă, care de şapte ani încoace, ca-n poveşti, traduce, editează şi lansează în România un gen de cărţi stranii, pentru care trebuie să ai, dacă nu o clară chemare, măcar o ureche bine deschisă.

În sfîrşit, se întîmplă: literatura română intră şi pe piaţa americană, poate cea mai pretenţioasă şi mai greu de cucerit din lume. În Europa s-a tradus enorm din literatura română, un număr de titluri inimaginabil de mare în urmă cu doar un deceniu. Practic, niciodată literatura română n-a cunoscut o mai bună expunere occidentală decît în aceşti ultimi ani.

Cred că Eric-Emmanuel Schmitt e un caz perfect de „autor îndrăgit“. Unu la mînă, că ştie să zîmbească, orice s-ar zice şi orice s-ar petrece în prozele lui; doi la mînă, că te trage la empatie, făcîndu-te să te uiţi la oameni cu ochi mai blînzi şi mai înţelegători; şi trei, că surprinde omenescul în situaţii oarecum extreme, stimulîndu-ţi mica meditaţie aplicată.

Cînd faci zeci de ani cronică literară săptămînal, ai foarte rar gustul libertăţii, oricît de Săgetător nonşalant ai fi. Eseistica făcută de plăcere, dar şi ritmul lunar (infinit mai îngăduitor) al recenziilor, chiar şi cercetările de istorie literară prin biblioteci şi arhive, întinse adeseori cu anii, oferă, fiecare în felul şi măsura ei, o relaxare.

Psihiatru de formaţie, Augustin Cupşa a făcut parte, anul trecut, din echipa de scenarişti a serialului În derivă produs de HBO, unde, în urmă cu cîţiva ani, mai cîştigase un concurs de scenarii pentru scurtmetraje. Romanul său Perforatorii (2006), bine primit de critica literară, a luat cîteva premii literare pentru debut, la fel ca volumul de poezie Prezent compus/recompus.

M-am convins. Makine e un prozator al cărui suflu nu se sfieşte să devină suflet. Există la acest scriitor un simţ implacabil al frumuseţii viului, al palpitului încăput într-o secundă de graţie. Proza lui nu pregetă să „lucreze“ cu melancolii romanţioase, dar pînă şi lor ştie să le dea un halou extraordinar.

Domniţa Ştefănescu a avut buna idee de a-i cere lui Nicolae Manolescu să-şi adune într-o carte – Poveşti pentru oameni mari – la editura Maşina de scris, o seamă de proze, juvenile, mature şi de senectute, plus notaţii de jurnal făcute de-a lungul anilor. Mai precis, din 1970 pînă azi.

Nu ştiu la ce v-aţi gîndit dumneavoastră cînd aţi auzit (pe programe de ştiri serioase, dar şi la reality show-urile noastre de la ora 7 seara) că oficiali de toate soiurile – politicieni, funcţionari guvernamentali sau militari în poziţii cheie – au recunoscut existenţa OZN-urilor şi mai ales muşamalizarea întîlnirilor cu acestea în ultima sută de ani.

Mi-am făcut cumva o datorie de onoare faţă de această deja longevivă, deopotrivă simpatică şi ingenioasă serie de minivolume colective tematice, coordonate de grupul de cercetători şi de scriitori de la Muzeul Ţăranului Român, despre care am scris încă din 2007, de la debutul colecţiei cu trei titluri dintr-un foc, pînă la ultima, cea de anul trecut, Cicatrici.

Cine n-are bătrîni de 100 de ani... să-şi cumpere acest roman, ca să-şi facă o idee. O idee despre ce poate însemna un personaj vechi cît veacul, statornic în fobia lui pentru orice doctrină sau dogmă. Secularul în speţă, după cum veţi vedea, nu e nici înţelept, nici ramolit – e un Păcală de extracţie suedeză.

Corespondam zglobiu zilele trecute cu Corina Şuteu, directorul Institutului Cultural Român din New York, strălucitoare şi contaminantă energie managerială. O admir părinteşte de pe cînd era studentă, prin anii ’80, apoi la cîrma asociaţiei „Ecumest“, cea care a fecundat nebănuit de multe repere intelectuale pe harta noastră artistică.

Mi s-a părut întotdeauna semnificativă, în biografia intelectuală a lui Leon Volovici, o întîmplare pe care i-o povesteşte foarte plastic lui Sandu Frunză într-o carte publicată acum cîţiva ani la Editura Ideea Europeană – De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi.

„De atîtea ori începusem să scriu proză şi sfîrşisem prin a scrie poezie“, se confesează, la un moment dat, naratorul din Cartea tuturor intenţiilor, o carte de proză apărută în 2006, dar care l-a lansat pe poetul Marin Mălaicu-Hondrari abia la reeditare, doi ani mai tîrziu.

E lată bine! Atîta nebunie libertinară de mult n-am mai găsit într-o carte. Alexandre Jardin scrie aici o proză sclipitoare despre amoralitatea exuberantă a propriei familii. El, „romancierul sîrguincios al sentimentalităţii solare“, se hotărăşte să renunţe la edulcorările romanţioase şi să privească adevărul în faţă.

Nu ziceţi ce m-am topit zilele trecute cînd am primit la coletărie (ah, mamiţo, „avizele“ şi „reavizările“ de altădată, plus „trei lei taxa de înmagazinare“...) volumul de poeme Îţi voi injecta poezie în sînge, de Ion Tudor Iovian, „Opera omnia“, Editura Tipo Moldova, proiect susţinut de Universitatea „Petre Andrei“ din Iaşi!

Dacă, întorcîndu-te din Austria spre România, te abaţi de la autostrada clasică, o iei puţin spre Graz şi apoi, prin sate, spre graniţa cu Ungaria, dai de un orăşel ciudat care, la prima vedere, pare o butaforie, un studio pregătit pentru un film cu scene medievale, aflat între dealuri pline de struguri, într-un fel de căldare ce te transpune brusc într-un climat subtropical, nu într-unul subalpin.

Sîntem, practic, pe vremea lui Ştefan cel Mare, dar nu pe plaiurile Moldovei, ci acolo unde nici un ghiaur nu ajunsese încă să-şi petreacă vreo vacanţă – anume în Canare. Mai exact, în El Hierro – „insula de la capătul lumii cunoscute“, cum îi spuneau pe atunci spaniolii.

Răzvan Petrescu este, probabil, cel mai subevaluat scriitor român în viaţă. Şi nu mă refer atît la receptarea critică, nici măcar la recunoaşterea instituţională, ca să zic aşa (este prezent în manuale şi prin dicţionare, iar Uniunea Scriitorilor, ASPRO, ASB, UNITER, Radio România Cultural l-au premiat deopotrivă pentru proze şi pentru piesele de teatru), ci mă refer la recunoaşterea publică, a cititorilor de literatură română contemporană.

Despre ultima carte, scrisă în franceză, de Henriette Yvonne Stahl s-a vorbit mai mult în Franţa decît la noi. Publicată la Editura Caractères în 1975, această carte – amestec de autobiografie şi roman iniţiatic – nici nu a fost citită în România, în afara cercului de apropiaţi ai scriitoarei, din motive evidente: subiectul era căutarea spirituală, temă tabu în comunism.

Cum o spune şi titlul – paradoxal însă, căci nu „deconspiră“ mai nimic –, cartea este cronica ultimei zile din viaţa bibliotecarului scriitor-muzicant-familist, la gîndurile, părerile şi acţiunile căruia sîntem martori de la ora zece seara cînd ajunge acasă, pînă a doua zi după-amiază cînd iese de la serviciu. Şi de data aceasta anything goes.

O bunică dintr-un sat nipon fără nume îşi găzduieşte peste vară nepoţii (patru adolescenţi – două fete şi doi băieţi), dar, cum nu se pricepe la gătit, lasă bucătăritul în seama uneia dintre fete. În centrul acestei lumi se va afla, de la bun început, „ceaunul mare, negru, de tuci“ în care se produc tot felul de minunăţii (de pildă, creveţi cu lujeri de nufăr). Minuni sînt însă şi în rest.

Deloc întîmplător, ultimele două cărţi ale lui Dan C. Mihăilescu despre epistolarele eminescian şi cioranian îl au chiar pe DCM pe copertă. Împătimit al corespondenţei şi al volutelor evocative, cititor hipnotic şi ritualic, Dan C. Mihăilescu scrie în fond despre sine – lector pătimaş şi maniac, bîntuit de „impulsul liric şi despletirea nostalgică“. El însuşi este, cu alte cuvinte, interlocutorul privilegiat al epistolelor rare care au ajuns în prezentul nostru antipatic.

Pe la începutul verii, ieşind într-o seară la o terasă din cartier, observ în capul unei mese vecine, o masă lungă, cu multă lume, un bărbat solid, cu barbă mare şi plete cam pînă la jumătatea urechii. Trăgea din cînd în cînd dintr-o pipă şi avea un aer absent. Poate din cauza bărbii, poate din cauza pletelor sau a pipei, dar mai curînd poate din cauza privirii, m-am gîndit că seamănă cu Cortázar.

La apariţia lui în 1996, romanul lui Adrian Oţoiu a fost un adevărat hit, repurtînd succes după succes, atît în comentariile criticilor de vîrste şi de orientări estetice diferite, cît şi în faţa premiilor literare antinomice: al USR şi al ASPRO, ba chiar a pătruns şi în mediile academice, unde a devenit obiect de studiu pentru poetica prozei postmoderne.

Mi s-a părut un titlu frumos pentru un roman poliţist, aşa că, poftind ca tot omul la puţină iluzie de vacanţă, mi-am zis să-mi ofer o lectură augustă (adică de lună august), fără creion în mînă, că n-o fi foc. Cartea n-a zis nu, dar a avut grijă să fie foc de simpatică şi de isteaţă, şi foarte şic în perversităţile ei benigne, de policier rafinat.

Fără îndoială, Cartea roşie a lui C.G. Jung este evenimentul editorial major al ultimilor ani şi în România. Caligrafiată de Jung însuşi cu litere gotice şi însoţită de desene, mandale, picturi elaborate, Cartea roşie a fost pentru mult timp „cartea secretă“, „Sfîntul Graal al Inconştienului“ sau „reactorul nuclear al tuturor operelor sale“, cum a numit-o profesorul Sonu Shamdasani.

Chestia asta cu sezoanele literare n-am înţeles-o niciodată. Ca şi cum oamenii ar citi pe sezoane, editurile franceze scot grosul cărţilor dintr-un an în perioada august-noiembrie. Atunci se depune cel mai mare efort, atunci e „bătaia peştelui“. Rentrée littéraire a devenit un fenomen atît de mediatizat, atît de politizat, încît nimeni nu-l poate ignora.

„Cel care-mi citeşte jurnalul nu intră în viaţa mea, şi nu (doar) pentru că orice text scris mistifică viaţa. Dar pentru că sensul jurnalului meu nu e de a-mi dezbrăca inima-n fundul gol, ca la doctor. Cochilia nu este şi nici nu reprezintă viaţa melcului. Dacă este o proiecţie a acesteia, regulile acestei proiecţii sînt imens, ininteligibil complicate."

Sînt ultimele texte postate de Saramago pe blogul său. Adică textele de final ale unui om care îşi atingea vîrsta finală (87 de ani) păstrînd preocupări cît pentru întreg blogul pămîntesc. El zicea că postările lui ar consta în „comentarii, reflecţii, simple opinii despre una, alta“; Eco zicea că ele ar fi expresia unei indignări multilateral dezvoltate.

M-am gîndit nu o dată, pe vremea cînd locuiam în Elveţia, la Fribourg, să dau o fugă pînă la Neuchâtel, unde trăia pe atunci Agota Kristof. Ştiam despre ea cîteva lucruri: că fugise din Ungaria în ’56, că nu-i place să dea interviuri, că este o extraordinară scriitoare de limbă franceză – Le grand cahier, prima parte a Trilogiei gemenilor, fiind, pentru mine, dovada irefutabilă a inventării unei noi limbi scriitoriceşti.

"Stop cerebral complet. M-am degradat. În fiecare zi îmi spun că nu mai merită să trăiesc. Am eşuat, n-am înţeles şi n-am învăţat nimic. Mi-e atît de frică de viitor, încît mă trezesc noaptea ţipînd sau plîngînd în hohote. Nu mai sînt eu însumi, nu mai ştiu dacă am să mai fiu. Cît mai cred în Orbitor?"