Orașul K.

 Dacă, întorcîndu-te din Austria spre România, te abaţi de la autostrada clasică, o iei puţin spre Graz şi apoi, prin sate, spre graniţa cu Ungaria, dai de un orăşel ciudat care, la prima vedere, pare o butaforie, un studio pregătit pentru un film cu scene medievale, aflat între dealuri pline de struguri, într-un fel de căldare ce te transpune brusc într-un climat subtropical, nu într-unul subalpin. De aici, poate, şi senzaţia de irealitate. Dacă citiţi pe undeva despre aerul de munte din Köszeg – căci aşa se numeşte fantomaticul oraş maghiar de la graniţa austriacă –, să vă îndoiţi! Cînd am ajuns acolo – în primele zile din septembrie – aerul era ca la malul mării înainte de furtună: înăbuşitor şi cald, irespirabil pînă la comoţie. Abia cînd s-a pornit ploaia – şi nu s-a mai oprit toată noaptea – atmosfera s-a rarefiat, Piaţa Jurisics (numită aşa, ca şi Cetatea cu patru turnuri, după căpitanul Miklós Jurisics, care le-a ţinut piept turcilor lui Suleiman Magnificul la 1532) s-a curăţat şi am putut vedea vechiul oraş regal în deplina-i splendoare trecută: Turnul bătrîn, Casa cu steme (unde funcţionează, de 500 de ani neîntrerupt, Primăria din Köszeg), Casa cu picioare, Casa Generalului, Muzeul Farmaciei şi mai ales Poşta veche, care mai funcţiona sigur pe vremea cînd în „Micul Oraş“ de la frontiera vestică a Ungariei mai trăia încă Ágota Kristóf. Înainte de a fugi (à contrecoeur) în Elveţia şi înainte cu mult de a deveni una dintre inovatoarele romanului de la sfîrşitul secolului trecut, Ágota Kristóf a locuit în acest oraş insolit, a făcut aici şcoala (una excelentă, se pare), a citit cîteva biblioteci, s-a îndrăgostit şi a născut primul său copil. Dar toate astea n-ar avea prea multă importanţă dacă „oraşul K.“ (cum îl numeşte scriitoarea în autobiografia sa) – cu atmosfera lui apăsătoare, cu istoria sa regală anihilată de ideologia comunistă, cu cele şapte izvoare (Almos, Elod, Ond, Kond, Tas, Huba, Töhötöm) din care toamna te aştepţi să curgă vin – n-ar fi locul în care se petrece prima parte a Trilogiei gemenilor. 

Oraşul K., Köszeg-ul regal, este aşadar „Micul Oraş“ din trilogia Ágotei Kristóf, locul în care Claus şi Lucas – spiritele locului – îşi trăiesc istoria simbiotică şi crudă, supravieţuiesc nenumăratelor demenţe şi promiscuităţii adulţilor, ucid şi sînt (pe rînd) anihilaţi de ferocitatea oamenilor şi timpurilor. Cînd treci graniţa, nu poţi să nu întorci capul după ghereta grănicerului, care nu mai există de zeci de ani – cum, desigur, nu mai sînt nici „casa bunicii“, grădina cu fructe şi piaţa. Trebuie să existe şi azi, în oraşul K., vreo piaţă de legume şi fructe, dar micul comerţ se face într-un fel insolit. Oamenii îşi lasă „produsele“ la poartă, sortate şi frumos aliniate în lădiţe, alături de un borcan cu deschidere în capac, o puşculiţă. Cumpărătorii îşi iau ce vor şi lasă banii în puşculiţa închisă cu lacăt, căci banii sînt, totuşi, ochiul dracului. Aş fi luat şi eu nişte piersici pitice, a căror aromă se simţea de la capătul străzii, dar habar n-aveam cît or mai fi piersicile la Köszeg. 

Cîrciumile, în schimb, trebuie să fi rămas la fel de multe ca după război, cînd cei doi gemeni cruzi, scriitori în devenire, cîntau la armonică pentru un ban, jonglau cu fructe şi făceau acrobaţii. Am şi intrat în cîteva, deşi vinul nou nu se făcuse încă: terase în fundul curţii sau birturi întunecoase cu podele negre şi cu pompă de apă în faţă, unde clienţii mai ieşeau să se spele pe picioare. Cel mai mult mi-a plăcut o cîrciumă apaşă cu două bătrîne (indience?) mumificate la intrare, sorbind vin negru din pahare de sticlă groasă. Cine-a făcut cîrciumă apaşă la Köszeg trebuie s-o fi citit pe Ágota Kristóf sau măcar să împărtăşească acelaşi spirit al locului, amestec de dans expresionist şi demenţă pură. 

Ce să zic, am văzut în oraşul K. „strada dreaptă şi lungă“ pe care copiii părăsiţi se întorceau de la casa parohială, am vorbit (în limba köszegheză) cu poştaşul care le aducea bani „din Marele Oraş“ copiilor identici, am găsit pînă şi cimitirul unde bunica gemenilor îşi îngropase atît bărbatul otrăvit de ea însăşi, cît şi bijuteriile subtilizate de la o fetiţă (evreică) orfană. N-am mai dat însă de lagărul de tranzit nazist care-a funcţionat şi după război, ca refugiu pentru fugarii returnaţi de austrieci; nu ştiu care era „singurul hotel din K.“ (poate Irrötko – noi am stat la Portré, un hotel decorat ca un templu budist, în care existau fotografiile tuturor personalităţilor importante din secolul trecut, mai puţin cea a Ágotei Kristóf); n-am putut localiza vechea biserică printre zecile de vechi biserici neogotice care, la ora 5 dimineaţa, îşi unesc clopotele ca să te scoale şi din morţi. Mi s-a spus, înainte de a ajunge la Köszeg, că acolo, la ora 11 a fiecărei zile, bat clopotele în amintirea victoriei asupra turcilor din august 1532. N-am priceput în ruptul capului de ce bat însă toate clopotele la ora 5 dimineaţa, cînd afară abia se luminează! Dacă te uiţi totuşi spre piaţa centrală, poţi vedea – cam ca într-o piesă de teatru suprarealistă – un bătrîn plimbînd doi copii într-un landou, o fetiţă cu un ghiozdan enorm, un cal, un scamator ambulant, o trecătoare voalată şi doi puşti de aceeaşi înălţime îndepărtîndu-se spre ultima casă din oraşul K.

Fotografii de Dora Constantinescu.