Carte

Aşa e omul de azi: proiectant. Uitaţi-vă şi la suedezul Stieg Larsson. Cînd a murit, lăsa în urmă numai proiecte: proiectul unei serii poliţiste Millennium în 10 volume; proiectul unei căsătorii cu Eva Gabrielsson, iubita lui de o viaţă şi partenera în toate cele

Acum cîţiva ani, o franţuzoaică a publicat un roman de debut intitulat pur şi simplu Premier roman, o carte nici mai bună, nici mai proastă ca altele din categoria ei de... vîrstă, dar care a fost prilej de ironii şi de mare haz jurnalistic. La urma urmelor, ce poţi să ceri de la un prim-roman intitulat chiar aşa, Prim roman? Inovaţie? Surpriză? Ingeniozitate?

Poemele de doliu pentru tatăl dispărut pe care Radu Vancu le-a publicat de-a lungul anilor în volumele sale, Biografia litteraria (2006) şi Monstrul fericit (2009), trebuia, odată şi-odată, să fie recuperate şi completate pentru a forma numai ele o carte de sine stătătoare. „Moartea celor dragi nu se învecheşte niciodată. Mortul putrezeşte, moartea lui nu prinde nici măcar mucegai."

Fără perdele sau mănuşi, cu oarece filozofie a forţei vitale, ceva frondă de satir la adresa robotizării globaliste, niscaiva confesiuni despre propriile scrieri şi propria viaţă, plus iuţi sclipiri de poezie în desluşirea lucrurilor, Henry Miller cartografiază Lumea sexului sub forma unui eseu despre firescul extazului şi bucuria misterului, adică despre ce ar trebui să însemne abilitatea de a trăi şi a te bucura de viaţă.

Ochelarii de fum, o „antologie“ care adună textele a 32 de prozatori români contemporani, este un volum care are, la prima vedere, tot ce-i trebuie pentru a ţi se opri respiraţia de emoţie în faţa raftului din librărie. Doar că pofta dispare citind. În primul rînd, nu afli cine a făcut selecţia autorilor şi a textelor, şi, mai ales, ce intenţionează această culegere, care este miza ei.

În calitate de zeiţă a răzbunării, Nemesis se ocupa cu echilibrul între fericirea şi nenorocirile din vieţile bieţilor oameni. Misiune grea, aş zice eu, şi cam urîţică. Ea poate trece drept justiţie divină, dar, ca „implementare“, e rudă bună cu tragedia, cu ironia sorţii sau cu absurdul.

Trebuie să recunosc: ciclotimia întru care mă alint, dar cu care mă şi hărţuiesc de cînd mă ştiu, îmi contrariază adeseori rudele şi prietenii. Retractil histrionic, egoist altruist, pudibond exhibiţionist, bufon metafizic, insubordonat adaptabil, tradiţionalist ecumenic, resemnat hiperactiv, filantrop mizantrop, democrat autoritarist, defetist euforic.

Am ajuns săptămîna trecută la Comana, cam într-o doară, fără să mă gîndesc prea mult. L-am întrebat pe Dan Stanciu cum se ajunge la casa lui Gellu Naum şi mi-a explicat, cum face de obicei, eliptic şi geometric: de la Mănăstirea Comana drept pînă în centru, apoi dreapta şi o vezi pe dreapta, acoperită de iederă. Aşa a fost, doar că invers.

Toate volumele de corespondenţă ale familiei Pillat apărute în ultimii trei ani sînt, fără excepţie, deopotrivă frumoase şi emoţionante, singulare mărturii ale familiei de moşieri intelectuali prinse sub vremile unei lumi care nu mai era a lor.

Din ce am constatat eu (ca tată de puştoaică), fetele de 12-13 ani de pe la noi arată un interes plin de chicoteli şi gîdilici pentru orice apariţii băieţeşti nipone. Poate unde i-or vedea ele mai mărunţei, mai tehnologizaţi şi mai zîmbitori din priviri, sau poate unde or fi fost vrăjite, în fragedă pruncie, de eroi animaţi gen Samurai Jack ori Naruto – cert e că, astăzi, japonezii au un succes nebun la puberimea fetească română.

N-o să fac tocmai cititorilor Dilemei vechi teoria chibritului privind deosebirile dintre seminţiile de păstori şi cele de navigatori, dintre sedentari şi nomazi, dintre Nord şi Sud, firile de munte faţă de cele de cîmpie ori deşert. Dintre cultivatorii de cereale şi crescătorii de vite.

Cu postumitatea vizibilă a lui Gellu Naum s-a întîmplat un lucru greu de discutat din exteriorul grupului naumian. Ultima carte publicată în timpul vieţii sale, antologia postfaţată de Ioana Pârvulescu, Ascet la baraca de tir, adună – după o logică personală şi o cronologie interioară – poeme scrise în ultimii treizeci de ani, un fel de testament poetic.

Revistele glossy româneşti au folosit, pînă acum, destul de timid avantajele ficţiunii, dar rezultatele au fost, în unele cazuri, remarcabile. Playboy a fost, spre exemplu, prima revistă glossy de la noi care a publicat proză scurtă. După cîteva traduceri au început să apară şi autori români, în general nouăzecişti, printre care chiar nume mari, precum Răzvan Petrescu.

Pînă la această carte, mi se părea de la sine înţeles că literatura de lagăr – cu „aspectele“ ei ţinînd de un uriaş horror istoric – nu li se poate adresa decît adolescenţilor mai copţi sau adulţilor sadea. Ei bine, Vioara de la Auschwitz a Mariei Àngels Anglada coboară limita de vîrstă a publicului cititor pînă la nivelul puberilor de 10-12 ani.

Am umblat pe urmele lui Vermeer prin Delft (oraş care m-a vrăjit aproape cît Siena), după Anne Frank în Amsterdam şi Hans Memling prin Bruges. Am încasat din plin şocul uluitoarei picturi flamande timpurii (năucit de Petrus Christus, Simon Marmion, Gerard David, Jan Provoost şi mai mulţi Anonimi!), rătăcind halucinaţi prin „Groeningemuseum“.

Dacă am fi oneşti şi mai ales dacă ne-am cunoaşte cu adevărat „interesul“, am recunoaşte deschis că ceea ce s-a întîmplat în ultimii cinci ani la ICR ne-a cam luat prin surprindere. Şi pe aceia dintre noi obişnuiţi cu „instituţiile“ româneşti, cu încrengăturile mononucleate de prieteni-suporteri-rude, dar chiar şi pe cei care au avut vreme să cunoască mecanismul prin care grupările de interese se dizolvă la un moment dat.

Aflat la al cincilea volum de poezie şi după o „pauză“ de opt ani, Ioan Es. Pop nu se află deloc într-o postură de invidiat. Primele sale trei cărţi, memorabilele Ieudul fără ieşire (1994), Porcec (1996) şi Pantelimon 113 bis (1999), i-au adus mai toate premiile literare importante şi l-au impus imediat, consolidîndu-i statutul de cel mai important poet debutat după ’90.

Chilian maturizat prin Mexic, Salvador, Franţa şi stabilit, pînă la urmă, în Spania (unde va şi muri, la 50 de ani, pe bază de ficat), Bolaño a ajuns la proză venind dinspre poezie, boemie şi impetuozităţi de copil teribil al literaturii.

Asta da coincidenţă năucitoare! 17 iunie 2011. Dimineaţa, sorbind alene cafeaua pe canapea, cu ambele pisici torcîndu-mi cocoţate pe umeri, m-am delectat cu cele două sublime audiobook-uri mateine, în lectura lui Marcel Iureş, înregistrate recent la Humanitas:  Remember şi Sub pecetea tainei.

Am citit de cîteva ori, cu plăcere şi descoperind mereu alte lucruri, convorbirea jurnalistului polonez Tomasz Kwasniewski cu Zygmunt Bauman, preluată recent de Letttre internationale din Gazeta Wyborcza. V-o recomand şi dvs nu atît pentru claritatea, expresivitatea, veridicitatea ideilor sociologului britanic de origine poloneză.

În 2009, cînd Hertei Müller i s-a acordat Nobelul literar, foarte puţini români o citiseră în limba română, iar asta pentru că la noi nu prea fusese tradusă. Un roman, un volum memorialistic, un poem-colaj şi cam atît, totul de-a lungul a aproape două decenii.

Luis Landero e un scriitor important pentru spanioli şi foarte interesant pentru oricine: genul inteligent şi surprinzător, cu observaţii seducătoare, cu inovaţii într-ale sensibilităţii, cu o scriitură fină, vrăjită şi exactă ca acupunctura. Aşa stau lucrurile şi în Portretul unui bărbat imatur, unde e vorba de confesiunea unui om tăcut, ajuns în spital, la şaizeci şi ceva de ani.

Dintre toate subgenurile SF-ului, steampunkul mi se pare cel mai simpatic şi, oricum, cel mai artistic pentru că, spre deosebire de cyberpunk, de exemplu, e mai mult fiction decît science în felul său retro care combină istoria alternativă cu speculaţia cultural-politică într-o naraţiune plasată întotdeauna în trecutul secolului al XIX-lea, unde tehnologia are farmecul romantic al anacronismului.

Născut din mamă armeancă şi tată evreu, Serghei Dovlatov e rus sadea, trăit 36 de ani în lumea deplin sovietică şi emigrat apoi în SUA, unde va muri cu destulă hărnicie, adică de îndată ce publică, în 12 ani, 12 cărţi. Cine află de el abia acum, cu ocazia Geamantanului, va fi cucerit pe loc, căci aşa scriitură lapidară şi miezoasă, în care proza trăiristă să fie atît de bună prietenă cu cea umoristică, rareori ţi-e dat să vezi.

Miercuri 8 iunie, orele 18, restaurantul „Malagamba“, pe strada Sf. Dumitru (fostă Măndineşti, fostă Poştei), în coasta Teatrului de Comedie. Centrul Istoric al Bucureştilor: vipie, sudoare, limbă arsă, buze uscate, nesăţios căutătoare de-o bere. Şi totuşi lume, lume, consumaţie-n draci, daravelă, tămbălău, grupuri adolescentine umblînd forfota, englezi, francezi, italieni deambulînd aiuriţi.

De cînd îmi folosesc telefonul mobil doar în caz de pericol extrem, calamităţi naturale sau cînd vreau să dau de fiică-mea, am început să primesc scrisori. Cele mai multe, desigur, prin poşta electronică, dar unele chiar pe hîrtie, ca în secolul trecut.

Alex. Leo Şerban scria toate astea acum mulţi ani într-un număr din Dilema veche, reluînd ceea ce tot el formulase cîndva a fi „complexul Paşadia“, adică hotărîrea de a nu lăsa nimic, de a nu „construi“ o Operă, de a nu trăi în perspectiva ei şi, în fond, de a nu crede în ea, căci „fericirea nu stă în a face, ci în a fi o operă de artă“.

În 2008, italienii au fost foarte sensibili la literatura despre fragilitatea minţii omeneşti. S-a făcut atunci mare tamtam pe marginea romanului de debut al lui Paolo Giordano, Singurătatea numerelor prime (tradus şi la noi, anul trecut, la RAO), unde povestea are în prim-plan un autist şi o anorexică.

Cum vă spuneam, luna trecută la Bookfest Humanitas a lansat o nouă colecţie – „Vintage“ – în ton sprinţar şi fertil cu mersul vremii, anume cu deviza (tot mai efervescent reiterată) a paseiştilor: „să dăm şi trecutului un viitor!“  Deja în numărul trecut al Dilemei vechi Andrei Pippidi a salutat cartea lui Sir Sacheverell Sitwell din 1938 – Călătorie în România (Roumanian Journey), tradusă acum de Maria Berza.

Nu ştiu dacă, acum cîţiva ani, cînd s-a încins prin revistele noastre literare o discuţie despre „marile teme“, onoarea (cu aerul ei vetust şi emfatic) a fost, în vreun fel, băgată în seamă. Căci – chiar dacă nu subiectul face cartea – eşecul, falsitatea, construcţia greşită a unui roman pot ţine şi de hazardata evaluare a forţelor proprii în abordarea unei teme.

Imediatul e ajustat ziaristic de confraţii gazetari, iar ziaristica e aranjată estetic de Caragiale... Lumea din vremea lui Caragiale este, aşadar, dublu prelucrată: o primă «mistificare» o fac ziariştii epocii, pe-a doua o face autorul, cu har şi haz. Îndărătul fiecărei întîmplări şi al fiecărui personaj caragialesc stă un gazetar care pîndeşte şi ia notiţe, iar îndărătul fiecărui gazetar stă scriitorul Caragiale.“

Panos Karnezis, grec devenit londonez şi inginer ajuns scriitor, a debutat literar cu acest volum de povestiri despre viaţa într-un mărunt sat elen. Locul nu are nume, dar are personaje de toată povestea şi istorii de toate categoriile, mergînd, în linii mari, de la tragic pînă la comic, iar în linii mici, de la crimă pînă la înşelăciuni pitoreşti şi nostime păcăleli.

Nu ştiu nimic despre numărul vizitatorilor şi cifra de vînzări (numai la Humanitas am fost martor cînd s-a atins al treilea miliard!), dar cuvîntul de ordine mi s-a părut a fi: desfrunzire. Poate unde au fost şi zile calde, taman bune de ieşit în natură şi dat buzna pe grătare. Nici lungirea orarului pînă la 10 seara nu cred că va fi sporit încasările, sleind, în schimb, uneori pînă la isterizare şi leşin, bietele energii ale personalului editorial.

Debutul în proză al lui Bogdan O. Popescu, care anul trecut şi-a publicat al şaselea volum de versuri, este o frumoasă surpriză. Remarc în treacăt trendul poeţilor convertiţi la proză, dar ce mi se pare cu adevărat important, în ceea ce-l priveşte pe acest autor, este faptul că proza lui de debut pare ruptă complet de propria poezie şi reuşeşte să fie altceva, aşa cum observă şi Mircea Cărtărescu în prefaţă.

În esenţă, ce ni se povesteşte e viaţa unui artist plastic „definitiv neutru“, pentru care „lumea se înfăţişa doar ca un dispozitiv raţional, văduvit de magie sau de vreo oarecare atracţie“. Omul se lansează cu fotografii ale unor hărţi rutiere Michelin, după care trece (cu un enorm succes de piaţă) la pictură, unde „consemnează“ consumismul contemporan.

Dacă joia trecută v-am istorisit cîte ceva despre muncile la care Athosul mi-a supus cale de zece zile hiperalintarea şi îndrăcirile, musai să mă aşez acum în celălalt capăt al scrînciobului şi să povestesc despre îngerimea locului. Mai întîi, am avut revelaţia echipei.

Am dat întîmplător, acum cîţiva ani, pe TVR 2, noaptea tîrziu, de un film bizar. L-am prins de pe la jumătate şi-am rămas neclintită pînă la sfîrşit, cînd ultimul cuvînt, de despărţire, l-a avut regizorul, (pe atunci) tînărul şi subţiraticul Lars von Trier.

„Dacă am luptat pentru ceva, este ca scriitorul să nu arate hidos, să n-arate strîmb, să nu te respingă fotografia lui. Asta a fost marea mea bătălie. Niciodată nu i-am cerut unui scriitor să-mi pozeze, să stea într-o parte sau alta, cu mîna în aer sau să privească fără ochelari. Şi asta se solda cu un uriaş efort de a-l suprinde într-o imagine favorabilă lui. Niciodată n-am regizat nici o fotografie."

Fanii Cititorului lui Schlink vor găsi cu ce să se răsfeţe şi în aceste Minciuni de vară. Sînt şapte povestiri cu delicateţi melancolice de acuarelă, unde e vorba de minciunile strecurate în istoria unor relaţii şi de suflete în care numai vară nu e, ci curat extrasezon, cu tot ce înseamnă el ca solitudine, oboseală, senzaţie de „prea tîrziu“ sau de „anapoda“.

Sábato n-a trădat (în cei 100 de ani pe care i-ar fi împlinit pe 24 iunie) „valorile nobile“ – iată un motiv, alături de cărţile sale unice, să ne amintim de el, măcar o vreme, dimineaţa, la ora 6. Sau la 9.

Unul dintre cele mai bune lucruri întîmplate literaturii noastre în ultimul deceniu este faptul că i-a „recuperat“, cît de cît, pe scriitorii români bilingvi, dar, mai ales, pe scriitorii străini de origine română sau doar născuţi aici. Şi nu mă refer, acum, la generaţia „clasicilor“ Cioran – Eliade – Ionesco sau la Paul Celan, ci la cei (mai) tineri.

Şireată proză scrie acest spaniol! Povestea din Harta timpului extrage senzaţionalul din toate filoanele literare posibile (romanţă, policier, SF, ficţiune istorică), aplică apoi o scurtă cură de dezvrăjiri realiste, după care, potrivit efectului yo-yo, lasă fantezia să ia şi mai mult în greutate, în volum, în consistenţă etc.

Dar ce ar trebui să citească, în cea de-a treia copilărie, adolescenţii intransigenţi care fac corp comun împotriva lucrurilor obligatorii? Dacă m-aţi întreba pe mine (fiică-mea tot n-o face...), Adolescentul de Dostoievski ar fi prima carte pe listă. Apoi Prăbuşirea casei Usher şi Annabel Lee de Poe, Doamna Bovary de Flaubert, Maitreyi şi Domnişoara Christina de Eliade (...).

Anul trecut s-au împlinit 250 de ani de la naşterea lui Ion Budai-Deleanu, iar filiala Cluj a USR a organizat un simpozion naţional în urma căruia au rezultat aceste caiete cu intervenţiile participanţilor, dar care reproduce, integral sau fragmentar, şi cîteva studii clasice cunoscute.

Leneşul din titlu nu este cel proverbial, care mai mult aleargă, ci acea bizarerie zoologică blănoasă şi tînguioasă care-şi face veacul prin copaci, îndeletnicindu-se cu singurătatea şi cu mişcări înnebunitor de lente.  Cam aşa va fi şi protagonistul acestui roman – cam în pom, adică.

Nici nu se putea o mai bună introducere în opera Gertrudei Stein ca această jucată, ironică, neconvenţională şi complet neaşteptată Autobiografie (a) lui Alice B. Toklas. Ea e, aşa-zicînd, cea mai bună ilustrare a ideii (pe care Gertrude Stein a susţinut-o) că, în literatură, esenţială este relaţia între perspectiva aleasă de autor şi felul în care aceasta este „aplicată“ în carte.