Spațiul Swedenborg
Am dat întîmplător, acum cîţiva ani, pe TVR 2, noaptea tîrziu, de un film bizar. L-am prins de pe la jumătate şi-am rămas neclintită pînă la sfîrşit, cînd ultimul cuvînt, de despărţire, l-a avut regizorul, (pe atunci) tînărul şi subţiraticul Lars von Trier. Era un miniserial pentru televiziune numit Riget, care ajunsese, pe româneşte, Spitalul cu fantome. Ceva straniu chiar şi pentru Lars von Trier (căruia îi văzusem pînă atunci majoritatea filmelor), un filmuleţ pe care l-am văzut pe bucăţi şi căruia i-am păstrat, pînă de curînd, o amintire falsă. Acum vreo lună însă, am revăzut serialul, fără întreruperi, cu toate episoadele sale – atît pe cele din 1994, cînd probabil îşi merita titlul horror sub care a apărut în România, cît şi pe cele din 1997, de cu totul altă factură. Se vedea, mi-am zis acum, ruptura, faptul că cele două volete ale miniseriei Riget au fost despărţite de o criză de identitate şi, se pare, de o convertire la catolicism pe care Lars von Trier s-a apucat s-o mai povestească o dată zilele trecute, la Cannes.
Nu că n-ar fi povestit-o pe larg încă din 1995 (într-un interviu din Die Zeit, dar probabil şi în alte locuri), e drept, fără accentele nazi care-i vor aduce, fără îndoială, nu doar o nouă criză de identitate, ci şi o binemeritată pauză de gîndire. Dar nu despre felul în care a insistat Lars von Trier să devină persona non grata la Cannes aş vrea să scriu (deşi, sînt convinsă, asta a afectat felul în care-i vedeam pînă nu demult filmele), ci doar despre cîteva secvenţe din cea de-a doua parte a miniseriei Riget, care-ar fi trebuit, desigur, să se numească în româneşte (cu accentele christice implicite) Împărăţia.
Cum, probabil, vă amintiţi, Riget se petrece în Spitalul Central Regal din Copenhaga, clădire construită pe un teren mlăştinos în care, vreme de sute de ani, se vărsase murdăria (nu doar fizică) a zonei şi care devine, cu ajutorul oamenilor de deasupra, un fel de portal deschis spre rău, unde se petrec fenomene stranii şi unde medici, asistente, bolnavi şi brancardieri par, iremediabil, atinşi de nebunie. Într-o aripă dezafectată a vechiului spital regal se reuneşte, periodic, o lojă masonică ce-şi pune adesea membrii (medici chirurgi) în primejdie să rămînă fără nas. În fine, o clădire fantomatică de pe care suedezul Stieg Helmer, un medic prost, le strigă unor interlocutori invizibili „gunoaie daneze“ şi în subsolul căreia doi adolescenţi trisomici încearcă să păstreze echilibrul fragil al binelui cu răul. În toată această necurată demenţă apare şi o bolnavă închipuită, doamna Drusse, medium de meserie, aflată în căutarea unor spirite rănite şi care descoperă ceea ce Lars von Trier, cu inventivitatea sa incontestabilă, numeşte „spaţiul Swedenborg“. E partea cea mai interesantă a filmului, o curată utopie onirică pe care, probabil, numai Bernard Shaw a mai încercat-o în piesa de teatru Om şi supraom. Şi Shaw, şi Lars von Trier plonjează într-o zonă mai intensă, mai vie şi mai colorată decît cea diurnă, populată cu simboluri (riscant de interpretat) şi fantasme a căror descifrare este permanent relativizată. Doamna Sigrid Drusse „vînează“ spirite blocate în „spaţiul Swedenborg“ pentru a înţelege de ce natură e continuitatea sufletului după moarte. Ea vede, cu o uimitoare intensitate, un tigru (spitalul), un şarpe (doctorul) şi nişte păsări călătoare (spiritele rătăcite), la fel cum în Cartea de vise, Emanuel Swedenborg îşi povestea experienţele apocaliptic-animaliere din somnul său vizionar: „Vedeam un animal mare, cu aripi; uneori arăta ca un om, cu toate că avea un bot mare. Nu îndrăznea să mă atingă, alergam după el cu sabia, fără speranţă şi forţă în braţe pentru a-l atinge; în sfîrşit, l-am văzut stînd în faţa mea cu o puşcă şi, cînd trase, ieşi ceva ca un venin, totuşi nu mă răni pentru că eram protejat; atunci, imediat după aceea, i-am înfipt sabia în gîtlej, cu toate că fără mare forţă; m-am urcat şi mai sus, mi se părea că aud spunîndu-se că era mort“ (trad. de Gabriela Melinescu).
În Riget, în acest spaţiu swedenborgian se ajunge prin moarte clinică, iar personajul mediumnic al lui Lars von Trier nu se dă în lături de la nimic pentru a pendula între lumi, odată cu adevăraţii bolnavi din spital. În vastele spaţii swedenborgiene descrise de „ultimul profet“ născut la Stockholm se ajunge prin extaz, prin „păşirea în spirit“ sau printr-un „somn supranatural“ care modifică percepţia lucrurilor. Şi într-unul, şi în celălalt spaţiu mişună îngeri şi demoni, în fond, oameni care, după moarte, se pot hotărî încă să opteze între bine şi rău. „Spaţiul Swedenborg“ e tocmai acea zonă liminală în care, morţi fiind, oamenii mai au o ultimă opţiune. Borges, într-un eseu despre Swedenborg, defineşte astfel această utopică opţiune: „Omul conversează... cu îngerii şi cu demonii. După propriul său temperament, el e atras fie de unii, fie de alţii. Cei care se condamnă la infern – Dumnezeu nu condamnă pe nimeni – se simt atraşi de demoni. Dar ce sînt infernurile? După Swedenborg, ele pot avea diferite aspecte. Pentru noi sau pentru îngeri, ele au aspectul unor regiuni mlăştinoase... dar cei care sînt acolo par fericiţi. Se simt fericiţi în felul lor, adică sînt plini de ură şi regatul lor nu are monarh: ei conspiră tot timpul unii contra altora. E o lume politică, joasă, o lume de conspiraţii. Acesta este infernul.“
De mult pe muchie de cuţit, supralicitat şi adorat în egală măsură, „King Lars“ s-a gîndit, se pare, în ultima vreme, să încerce şi el, încă din viaţă, infernurile mlăştinoase. Mie uneia îmi plăcea mai mult swedenborgianul LvT din secolul trecut.
