Onoare

Nu ştiu dacă, acum cîţiva ani, cînd s-a încins prin revistele noastre literare o discuţie despre „marile teme“, onoarea (cu aerul ei vetust şi emfatic) a fost, în vreun fel, băgată în seamă. Căci – chiar dacă nu subiectul face cartea – eşecul, falsitatea, construcţia greşită a unui roman pot ţine şi de hazardata evaluare a forţelor proprii în abordarea unei teme. Aşa cum există subiecte de tinereţe sau subiecte de maturitate, tot aşa există subiecte riscante, alunecoase în funcţie de cuprinderea perspectivei alese. Îmi amintesc că s-a vorbit, cu acea ocazie, despre Istorie (cu majusculă), despre romanul (încă aşteptat) al Revoluţiei – în general, despre tot ce se putea opune autoficţiunii, egoprozaismului, minimalismului sociologizant. Poate şi de asta m-aş fi aşteptat să se pomenească, măcar în treacăt, această temă uşor de majusculizat – onoarea.  

La urma urmelor, cîte romane despre onoare avem? Pe cine a interesat în ultima sută de ani subiectul acesta mereu inactual, greu de cuantificat şi care adesea, în literatura zilelor noastre, capătă „accente sarcastice şi ironice contaminate de tonuri convenţional-mafiote“, cum zicea cititorul model Alberto Manguel? În literatura noastră recentă am putea găsi cîteva exemple, mai ales nonficţionale – de la Paul Goma şi Ion Vianu la Aniţa Nandriş-Culda; sînt mai degrabă cărţi ale demnităţii personale şi abia apoi ale onoarei – chestiune mai abstractă, mai generică, asumînd o opţiune într-o situaţie dată. Onoarea ar fi, în această perspectivă, o valoare de coeziune, de stratificare în timp a demnităţii asumate de generaţii, dar, în acelaşi timp, o alegere instantanee ce sfidează biologicul, gregarul, supravieţuirea. „Conduita onorabilă“ pe care o cerea Seneca ţine şi de rădăcini (plantate uneori în soluri străine), dar şi de ţîşnirea solitară a convingerii că există destule lucruri mai importante decît viaţa.  

Acesta este complicatul subiect al romanului lui Javier Cercas, Anatomia unei clipe (ce stă să apară, în excelenta traducere a Corneliei Rădulescu), carte pe care Cercas a scris-o de cîteva ori, abandonînd la un moment dat, fără mari drame, 400 de pagini dintr-o variantă mult prea literară. Abia scriind nonfiction-ul final din Anatomia unei clipe, acest veritabil profesionist al scrisului (pe care cititorii români îl ştiu din Soldaţii de la Salamina sau din Viteza luminii) a înţeles că realitatea faptelor cerea o altă cale, nu cea ficţională. Faptic, era vorba despre lovitura de stat eşuată din 23 februarie 1981 (orele 18,23!), cînd mai mulţi complotişti au pătruns în sala Congresului Deputaţilor din Spania, încercînd o restaurare a franchismului fără Franco. Ce s-a întîmplat cu adevărat atunci, ce a dus la lovitura militară care-ar fi putut schimba pentru mult timp istoria Spaniei şi, mai ales, care a fost semnificaţia unui gest de onoare ce nu a schimbat nimic, dar care a dat o altă greutate momentului? – iată întrebările lui Cercas după ce a înţeles că „evenimentele de la 23 februarie conţineau în sine toată forţa dramatică şi tot potenţialul simbolic pe care-l cerem literaturii“. 

Adevărul e că forţa literaturii ţine şi de asemenea eclipse ale omenescului (cu laşităţi, turpitudini, instincte de supravieţuire), ea poate veni din forţa unui gest, din fatalitatea unei neînţelegeri, din obstinaţia (caraghioasă pînă la sublim) a cîte unui sentiment unilateral. Gestul fondator al minunatei cărţi scrise de Javier Cercas cu armele prozatorului, jurnalistului, martorului necreditabil (al cărei prolog îl puteţi citi în numărul de primăvară al revistei Lettre Internationale) este conduita onorabilă a prim-ministrului de atunci, Adolfo Suárez, care a rămas pe scaunul său sub ploaia de gloanţe şi în timp ce majoritatea colegilor săi se aruncaseră la pămînt. Împreună cu adjunctul lui, generalul Gutiérrez Mellado, rămas în picioare, şi cu comunistul Santiago Carillo care şi-a aprins, sfidător, o ţigară, cei trei au făcut un gest de onoare pe care se poate întemeia, simbolic, saga Spaniei moderne. Acest gest, mai important ca orice reconciliere tîrzie, a fost înregistrat de camerele televiziunii care filmau învestitura unui nou prim-ministru în locul celui ce avea să fie eroul serii. Javier Cercas crede că e prima transmisiune în direct a unui eveniment politic de asemenea anvergură, deşi se pare că şi acest direct e doar o iluzie post factum, căci înregistrările au putut fi văzute doar după ce lovitura a eşuat definitiv. Nu vă aminteşte asta de patetica noastră revoluţie în priză directă? 

Gestul celor trei – şi, mai ales, cel al lui Suárez, pe care scriitorul nu-l simpatiza în mod deosebit (probabil şi din pricina unei asimilări fantasmatice cu propriul tată) – l-a determinat pe Javier Cercas, după vizionarea nesfîrşită a întregistrării norocoase din acel februarie belicos, să scrie mai degrabă un documentar unde să-i dea realităţii haotice şi vagi drepturile ei şi unde să disece infinitezimal „anatomia clipei“ în care Adolfo Suárez „a înţeles cine este“. Avem de-a face, cred, cu un gest de onoare şi din partea lui Javier Cercas: acela de a renunţa, cu oricîte regrete, la o carte interesantă, care ar fi plăcut multora (mai ales celor aplecaţi spre teoriile conspiraţiilor), în favoarea unei cărţi cu adevărat „onorabile“. Doar aşa Cercas a reuşit să facă şi din noi „martorii unui magnific act de rezistenţă faţă de repetata infamie a istoriei“, cum scria tot Alberto Manguel, lectorul lui Borges şi un subtil exeget al virtuţilor pierdute. Este, fără îndoială, o cale regală de a scrie despre demenţele istoriei care, oricît ne-ar plăcea nouă s-o scriem cu I mare, tot prin istoria noastră mică şi tot prin gesturile – onorabile sau dezarmante – ale celor din jurul nostru trebuie mai întîi să treacă.