Somnul învinsului
● Ioan Es. Pop, Unelte de dormit, cu 10 desene de Dumitru Gorzo, Editura Cartea Românească, 2011.
Aflat la al cincilea volum de poezie şi după o „pauză“ de opt ani, Ioan Es. Pop nu se află deloc într-o postură de invidiat. Primele sale trei cărţi, memorabilele Ieudul fără ieşire (1994), Porcec (1996) şi Pantelimon 113 bis (1999), i-au adus mai toate premiile literare importante şi l-au impus imediat, consolidîndu-i statutul de cel mai important poet debutat după ’90. În anii 2000, i-au apărut trei antologii româneşti (Podul, 2000; Rugăciunea de antracit, 2002; şi No Exit, 2007), cîteva ediţii bilingve, ba chiar şi reeditări, şi tot mai multe traduceri în limbi europene. Privind în urmă, Ioan Es. Pop este, alături de Cristi Popescu, Ion Mureşan şi Angela Marinescu, printre cei mai citiţi/citaţi şi, mai ales, influenţabili poeţi ai ultimelor generaţii, în condiţiile în care Gellu Naum şi M. Ivănescu, de pildă, alţi doi mari redescoperiţi şi cu o cotă critică ridicată şi în creştere în ultimele două decenii, nu au fost urmaţi în poeticile lor de poeţii tineri, decît cu foarte puţine excepţii. S-ar putea spune, aşadar, că, în acest moment, Ioan Es. Pop este un poet de-a dreptul clasicizat, chit că împotriva propriului ideal. Dar asta e, în cel mai bun caz, o fatalitate a valorii.
Nu este însă prima dată cînd poetul are de înfruntat aşteptări uriaşe. În 2003, volumul Petrecere de pietoni, primul care apărea după triada deja amintită, se deschidea cu un „argument împotrivă“ unde Ioan Es. Pop îşi lua cîteva precauţii: „Scrisul e doar fractură, iar neputinţa de a mă trăi întreg – aproape o compensaţie. Am ajuns la această soluţie, justă şi pentru mine, şi pentru raporturile mele cu alţii, lucrînd pe ascuns asupra unei speranţe pe care o visam mîntuitoare: că scriu ca să-l conving pe Dumnezeu, că-mi amîn sau atenuez astfel moartea. M-am înşelat. A scrie nu oferă mîntuire. În schimb, am trăit mica revelaţie că trebuie să scriu pentru că n-am alte îndemînări; că există o măruntă comunitate de excluşi care supravieţuieşte prin acest fel de iluzie...“ Era în acel contra-manifest şi o încercare de a se detaşa de propriul mit, de a renunţa să mai confere propriului scris o funcţie sacră; altfel spus, era vorba de o eliberare prin recunoaşterea imposibilităţii de a mai crede în forţa şi de a se mai ridica în tăriile revelator-salvatoare ale poeziei de altădată. Poate că, pe undeva, era vorba (şi) despre anxietatea repetiţiei. Scrisul ca obişnuinţă.
Ca şi acel volum compozit, deşi fără jocurile frivole de limbaj de acolo, Unelte de dormit nu mai este o carte unitară, de aceea tensiunea care o străbate e una resemnată, tonul este mult mai soft, poetul e cumva concesiv & confesiv, mai narativ şi mai explicit, chit că temele (şi abordările) sînt aceleaşi: vina, inadaptarea şi izolarea, damnarea şi nenorocul, răul visceral şi angoasa existenţială, captivitatea în prezent şi confuzia dintre mîine şi ieri, tentaţia autodistrugerii, vizionarismul întunecat şi revelaţiile alcoolului... Toate acestea subsumate, mai mult sau mai puţin, supra-temei somnului din titlu ca alternativă a vieţii şi anticameră a morţii, ca spaţiu incert – de repaus, ascundere şi izolare – între cele două spaime, ca stare de letargie, absenţă şi uitare de sine în vertijul existenţei, precum în poemul de deschidere: „cînd eram mic, visam să fiu şi mai mic. / mai mic decît masa, mai mic decît scaunul, / mai mic decît cizmele mari ale tatălui. / cît un cartof, atîta mă visam. / pentru că primăvara pe cartofi îi puneau în pămînt şi gata, / pînă toamna nu-i mai necăjeau. // mă visam în cuib, printre ei, / dormind cu dulceaţă-n întuneric, / întorcîndu-mă pe-o parte şi pe alta vara / iar apoi căzînd din nou în somn. // şi toamna să mă trezesc tot nedormit / şi tot nespălat ca fraţii mei / şi cînd să dea cu sapa-n noi, să sar deasupra / şi să le strig: nu mai săpaţi, nu mai săpaţi, / căci vin acasă de bunăvoie, / dacă-n primăvară mă puneţi la loc, // şi primăvara să fiu primul pe care / îl aruncă înapoi în cuib / şi tot aşa, să rămîn să dorm mereu, / din cuib în pivniţă şi din pivniţă în cuib, / ani mulţi, neîntors şi uitat“.
Doar că această obsesie a somnului (ea însăşi o temă mai veche) nu unifică ciclurile volumului, iar atmosfera apăsătoare, viziunile, ipostazele şi scenariile terorii, care altădată şocau acum au ajuns previzibile, sună deja familiar, iar tragismul s-a diluat prin repetitivitate. Sound-ul este acelaşi şi trebuie să rămînă recognoscibil, nu asta e problema, ci efectul de ecou resimţit: poemul „om de zi, om de noapte“ este doar o altă variantă a poemului dedublării celor doi Pop în ipostazele nocturn-diurn, intim-social din textul mai vechi „în timp ce pop îşi vîră degetele pe gît“; poemele „cînd am auzit că va trece pe şoseaua noastră“ şi „dumnezeul tramvaiului 40“ reiterează acelaşi scenariu al aşteptării şi rătăcirii perpetue din poemele „năneşti“ sau din „luni de zile, auzind că circulă din nou“, aşa cum „cîntec de leagăn“ reia tema ratării şi ruşinii, a întoarcerii (în)frînte acasă însoţit de „carele-ncărcate cu nimic“, simili-proza „Pînă să ajung în aşezarea asta“ în care la marginea unei văi dintr-un sat îndepărtat există un zid de întuneric care desparte lumea aceasta de Dincolo este înrudită cu povestirea „Între frontiere“ unde la marginea unei gropi din afara oraşului timpul şi spaţiul sînt rarefiate şi se pot vedea scene din trecut sau din viitor... Scenele de vină şi teroare din copilărie revin cu imagini deja ştiute (cum este îngroparea în pămînt a Amintirilor din casa morţilor), apare din nou personajul măcelarului, precum şi al duhovnicului ca pereche a eului alcoolic, iar versuri care acum fac poeme distincte („dorm de două zile. m-am trezit degeaba, / e tot azi“), altădată erau doar finaluri de poeme („[...] numai că mîine iar e azi – dezamăgire / mîine n-o să fie nicicînd mîine“).
Există şi cîteva schimbări de registru, cum este ciclul „potriviri după alecsandri & co.“, un exerciţiu postmodern al (supra)punerii propriilor viziuni şi obsesii în forme clasice, construind un intertext în negativ, ca să zic aşa, căci peste pastelul lui Alecsandri se aplică stratul unor tonuri mai grele: „din văzduh, cumplita iarnă cerne norii de zăpadă. / de acum, legat cu lanţuri de un leagăn în ogradă, / pe copil or să tot cadă fulgi cu colţi sticloşi de lup. / va fi trup doar ca să moară cel ce n-a fost nicicînd trup. // iar şezînd în bibliotecă, mult se va mira străinul. / va lăsa deoparte cartea şi va da deoparte vinul. / nu de moarte o să-i pese, ci de veşnicia ei. / va fi doar un fel de mîine încheiat la ora trei. // fiara va intra cu jale, melancolică ţintind / tomurile de pe rafturi, dac-o să mai fie cînd. / vor bea ceaiuri lungi pe prispă, pufăind din ţigaret. / vremea se va toarce moale, timpul va mişca încet. // şi cînd neguri arzătoare se vor prăbuşi alene, / s-or acoperi de carne şi vor aţipi în vene, / unde sîngele-i va duce spre întîiul lor strămoş. / fioros va bate gîndul, sumbri fi-vor şi frumoşi. // lungi troiene călătoare îi vor clătina puţin. / va fi plin de întuneric, iar opaiţul va fi plin“. Acest ciclu numără doar cinci poeme şi oricum rămîne un exerciţiu, nu e o schimbare, o cale de urmat.
Unelte de dormit este o carte cu destule poeme bune şi cu cîteva texte care au mai păstrat din forţa de altădată şi-şi găsesc importanţa (cum este cel final, „cu aceşti ochi, cu care n-am văzut“), doar că, direct spus, nu se ridică la standardele ridicate de Ioan Es. Pop însuşi şi cele mai multe sînt reluări şi autopastişe. Situaţie care repune pe tapet cîteva întrebări (retorice) fundamentale: are scriitorul „voie“ să se repete şi în ce limite? În numele cărui principiu i se poate imputa că nu se reînnoieşte constant şi cel puţin la aceeaşi valoare? (Nu este asta o formă de tiranie?) Care este limita trecerii aprofundării unor teme în redundanţa lor? Cît de inepuizabil poate fi cu adevărat un scriitor şi de ce n-ar fi epuizarea parte din jocul artei, poate chiar cheia ei? Cum o zice Ioan Es. Pop însuşi într-un posibil meta-vers: „poezia este istoria celor învinşi“.
