SF cu pașoptiști

● Steampunk. A doua revoluţie, coordonator Adrian Crăciun, Editura Millennium Books, 2011.

Dintre toate subgenurile SF-ului, steampunkul mi se pare cel mai simpatic şi, oricum, cel mai artistic pentru că, spre deosebire de cyberpunk, de exemplu, e mai mult fiction decît science în felul său retro care combină istoria alternativă cu speculaţia cultural-politică într-o naraţiune plasată întotdeauna în trecutul secolului al XIX-lea, unde tehnologia are farmecul romantic al anacronismului. Venită dinspre scrierile unor H.G. Wells şi Jules Verne, literatura steampunk s-a lansat şi a primit această denumire în anii ’80 prin revitalizarea imaginarului ştiinţific speculativ victorian, întoarcerea la tehnologia pe baza energiei aburului şi „acuplarea“ unor elemente de science fiction cu fantasy-ul gotic. Nu am suficiente date pentru a schiţa, dacă există aşa ceva, începuturile steampunkului românesc (la noi, SF-ul a fost, şi este, un gen de consum underground), dar, dintre scriitorii aşa-zis mainstream, Bogdan Suceavă a abordat acest tip în literatură în cîteva povestiri de la începutul anilor 2000. Aşa că această antologie are toate şansele să reprezinte adevăratul certificat de naştere al subgenului la noi. Situaţie care, de altfel, demonstrează din nou caracterul discontinuu şi relativ/tardiv sincronic al literaturii noastre, care, de pildă, în ciuda succesului internaţional al cărţii lui Bram Stoker şi a circulaţiei legendelor săseşti cu Vlad Ţepeş, n-a avut şi n-are nici acum, cînd tema vampirului a revenit la modă, măcar cîteva încercări timide de fantasy gotic.

Antologia adună zece scriitori din trei generaţii şi, cu o singură excepţie, povestirile sînt inedite, scrise special pentru acest proiect iniţiat şi coordonat de Adrian Crăciun. Textele sînt, cum se întîmplă de obicei, inegale, dar nivelul este absolut onorabil şi eforturile celor zece de a scrie steampunk în lipsa tradiţiei, remarcabil. Mai ales că autorii, cu una-două excepţii, nu s-au cramponat într-un steampunk ortodox, ci au scris mai degrabă un steampunk fusion, mixînd diverse elemente clasice (dirijabile, aerostate, veliere, computere analogice) cu motive de paranormal sau plasînd acţiunea nu neapărat înainte de 1900, ci şi în comunism sau chiar după. În „Povestea de dimineaţă a domnişoarei Vu“ de Ioana Vişan (unul dintre cele mai bine scrise texte, dar cu un story mult prea subţire), în Iaşiul de după moartea lui Ştefan cel Mare, ridicat de la sol pe nişte platforme pentru a fi protejat de invaziile turcilor, izbucneşte un incendiu şi are loc o operaţiune de salvare cu ajutorul unor aeropurtate. „Cetatea neagră“ de Costi Gurgu (povestire cu potenţial, dar contextul şi protocolul politic o îngreunează) este ultimul bastion bizantin de la Marea Neagră în calea invaziei Imperiului Crohinez (o alianţă bizară între extratereştri, chinezi şi tătari) care ameninţă să extermine Europa cu ajutorul unor complicate şi nemaivăzute nave de zbor. Întîmplarea din „De la ţigani“ de George Lazăr (o fabulă cu umor, dar mult din el involuntar) este plasată în plin stalinism românesc cînd, după epurarea intelectualilor, ţiganii devin indispensabili pe post de înlocuitori ai inginerilor şi doctorilor. Michael Haulică imaginează în „Povestea lui Calistrat Hadîmbu...“ (o povestire sadovenian-márquez-iană – realism magic de letopiseţ – care ar merita rescrisă pe ici, pe colo) o poveste de dragoste în timpul misiunii unei echipe internaţionale de mercenari care zboară cu un dirijabil pînă în Danemarca. În „Suflete de plumb“ (una dintre cele mai interesante povestiri), Ştefana Cristina Czeller imită limba junimiştilor (folosind, parcă, în exces verbul „a prepui“) în povestea unei metempsihoze paşoptiste cu final neaşteptat: un oarecare Vasile moare în urma unui accident rutier şi se trezeşte în timpul şi în corpul lui Alecsandri implicat, împreună cu generalul Cuza, într-un complot împotriva lui Vodă. Oliviu Crâznic imaginează în „Ultima clepsidră“ (poveste scrisă rău, din păcate) o distopie geo-escatologică (America Orientală, Britan Balcania, Japochina), iar Mircea Opriţă conturează în „Alchimistul“ (o satiră cam străvezie şi oricum cu final ratat) un fel de Becali sectant de Curtea veche, dintr-un Bucureşti monarhist al anului 2005, proprietar al unei fabrici de diamante artificiale. În „Nostalgia revoluţiei“ (o schiţă dialogală cu un final intertextual neaşteptat), Florin Pîtea se întoarce la personajele de la paşopt cînd, după douăzeci de ani de la Revoluţie, Cuza-Vodă face figura unui tip blazat şi opac în faţa entuziaştilor progresişti Alecsandri, Kogălniceanu şi Nicolae Golescu, care-i propun planuri măreţe pentru industria Principatelor. 

Am lăsat, în mod intenţionat, la final cele mai bune două povestiri ale antologiei. „Lungul drum din cer acasă“ de Marian Truţă este o povestire de un umor nebun – stilistic, la nivelul cel mai de sus; pentru mine, autorul-revelaţie al acestui volum colectiv – în care cosmonautul Iuri Gagarin aterizează cu capsula sa spaţială peste pătulul unui ţăran din comuna Ciulniţa. Valoarea povestirii o dă calitatea scriiturii, iar Marian Truţă scrie cu răbdare şi cu mare atenţie la detalii, atingînd toate efectele comice posibile. Ţăranul Ieronim este un fel de Moromete care nu se pierde cu firea (ştie şi ceva rusă din război) şi, după ce-l readuce în simţiri pe Gagarin, tratează îndelung cu el să-i lase paraşuta ca plată pentru distrugerea pătulului. Dialogul este memorabil: „Iurii Alexeevici, nu ştiu cine e puterea sovietică, dar la noi e un obicei care zice aşa: dacă îi faci omului o pagubă, degrabă caută s-o îndrepţi cu ce ai la îndemînă. Eu ştiu că dumneata n-ai căzut cu voie pe pătulul meu, dar paguba-i pagubă. Şi cred că mătasea de la aripe o acoperă pe deplin. Cît priveşte nacela sau nava, cum îi zici, nu-mi e de trebuinţă decît dacă vreau să fac ţirkus la mine în bătătură. Sau poate coteţ de găină, că are capac şi nu intră vulpea. Şi, oricui ai zice pricina, lumea îmi va da mie dreptate, Iurii Alexeevici. Că aşa e obiceiul.“ De ce „ţirkus“? Pentru că Gagarin n-a căzut din greşeală doar în altă ţară, ci şi în altă epocă (mai exact, pe vremea unui oarecare Bălcescu), astfel că povestirea glisează abia perceptibil dinspre comic înspre dramatic: Gagarin va rămîne rătăcit în mijlocul unei lumi care îl crede nebun pentru că nu-i poate înţelege povestea lipsită, astfel, pentru totdeauna de gloria meritată. 

Cealaltă povestire remarcabilă a volumului este „Profeţii despre trecut“ a rubricandului Dilemei vechi, Aron Biro. Împreună cu doi asistenţi programatori, Grigore Moisil construieşte prima inteligenţă artificială (IA) din lume, un computer botezat Grig, la demonstraţia căruia asistă însuşi Nicolae Ceauşescu. La un moment dat însă, Maurer îl pune pe Grig să estimeze cît va dura comunismul în România, iar IA răspunde: „Cel puţin pînă în 1987, cel mult pînă în 1995, cu probabilitate maximă 1989“. Ceauşescu o ia ca pe o profeţie şi cere ca IA să fie „discontinuată“, institutul – reorganizat, iar Moisil – cel mai probabil, scos din cercetare şi pus sub urmărire. Numai că răspunsul IA este doar un orizont probabilistic, adică – cum îi explică Moisil asistentului său – „tot ce aveau de făcut era să-şi facă un plan, să umble la evenimente, să ajusteze din mers probabilităţile, căci nu există destin“. Asistentul este, astfel, nevoit să-l deconecteze pe Grig (într-o splendidă secvenţă-tribut adusă lui HAL 9000 din Odiseea Spaţială) şi să scoată din ţară piesa lui cea mai importantă. Pe lîngă scriitura foarte exactă şi fără emfaze, povestirea are calitatea de a-şi menţine dramatismul pînă la capăt: destinul lui Moisil rămîne incert, al doilea asistent cedează nervos şi recită la microfon o poezie anti-sistem la un bal al bobocilor înţesat de securişti, iar cel care trebuie să treacă motorul inferenţial al IA peste graniţă n-are puterea s-o facă. 

Fie şi numai pentru aceste două povestiri A doua revoluţie merită toată atenţia. Acum avem şi steampunk!