O reușită schimbare de gen
● Bogdan O. Popescu, Viaţă de aruncat, Editura Polirom, 2011.
Debutul în proză al lui Bogdan O. Popescu, care anul trecut şi-a publicat al şaselea volum de versuri, este o frumoasă surpriză, din cel puţin două puncte de vedere. Remarc în treacăt trendul poeţilor convertiţi la proză, dar ce mi se pare cu adevărat important, în ceea ce-l priveşte pe acest autor, este faptul că, deşi vag irizată de o sensibilitate lirică, proza lui de debut pare ruptă complet de propria poezie şi reuşeşte să fie altceva, aşa cum observă şi Mircea Cărtărescu în prefaţă, placînd simţul de observaţie pe gravitate, combinînd simţul tragicului şi al absurdului existenţei cu plăcerea de a construi personaje şi de a le lăsa să vorbească. Cînd am recenzat Aerobiciclete, volumul de poezie de anul trecut, am scris despre Bogdan O. Popescu că preferă tema dragostei cu gesticulaţie retorică şi tonus adolescentin, fiind un poet extrem de vivace, dezinvolt şi (auto)ironic, tandru şi nostalgic, construind versuri ludic-sentimentale cu metafore şi imagini la limita suprarealismului uneori, al unui optzecism retro, cel mai adesea. Mai nimic din toate astea aici, în aceste proze fără reziduuri, unde scriitorul nu se mai joacă de-a literatura şi reuşeşte să se manifeste, literar vorbind, perfect independent, desprinzîndu-se cu totul de modele. Eşti îndreptăţit să vorbeşti despre maturizare în condiţiile în care mecanismele exacte şi fragile ale prozei scurte trădează, în opinia mea, mult mai uşor decît principiile poeziei. Mai ales că, a doua surpriză, convertită în calitate, pe care am avut-o citind cele opt proze ale volumului, este faptul de a nu putea desprinde, în ciuda unor mici artificii meta-narative care revin, vreun pattern, preferinţa pentru un singur tip de abordare sau pentru un model de narator.
Cu toate acestea, prozele încearcă să surprindă, fiecare în felul ei discret, nu neapărat o latură, ci, mai exact, un anume punct tragic al vieţii, acea clipă a irumperii absurdului sau a morţii în profan, momentul în care existenţa se dereglează imperceptibil sau cînd în dragoste se produce declicul declinului, iar pasiunea trece în dramă. În „Fuck 30 years!“, o tînără femeie de afaceri de succes are brusc viziunea fatalităţii, a echilibrului precar al mulţumirii de sine şi al existenţei satisfăcătoare. Trecerea pragului de 30 de ani se face în umbra îndoielii, căci viaţa ei umplută doar de carieră, chiar dacă una exemplară, i se pare, dintr-odată, periclitabilă. Are momente de introspecţie neliniştitoare, nu are nici un iubit, în schimb are un prieten bolnav de cancer pe care îl vizitează la Bruxelles. Încercarea ei de a-l convinge să recurgă la soluţia disperată a unei ultime operaţii este, de fapt, gestul din oglindă al propriei frici de moarte. Este aici o scenă – foarte subtilă – a „confruntării“ dintre frica ei şi iminenţa morţii lui. La sfîrşitul unei ultime plimbări, el o roagă să facă dragoste, iar ea, prinsă în acest vertij al slăbiciunii de sine şi al emoţiei de conjunctură, „încuviinţează cu o îmbrăţişare“. Numai că actul nu are loc din pricina lui, care nu poate, iar ea „pleacă, mirosind a acelaşi parfum“ (s. m.). Atingerea, „contaminarea“, n-a avut loc şi femeia îşi recapătă suflul vieţii. Metafora parfumului care anunţă moartea este însă mult mai explicită şi chiar mai dramatică în „Miros de femeie bătrînă“, o povestire care începe, foarte cald, cu rememorarea unor secvenţe din copilărie în care copilul, înconjurat de bunici şi de poveştile lor fabuloase din război, nu suportă mirosul de stătut şi vechi al cohortei de tanti, prietenele bunicii, care îl obligă să le pupe. Copilul percepea îmbrăţişarea femeilor bătrîne cu o „senzaţie de sfîrşeală“, iar acum, ajuns el însuşi la maturitate şi aflîndu-se chiar în casa de la ţară a bunicilor de altădată, constată pervertirea definitivă a simţului său olfactiv care percepe moartea în toate obiectele şi fiinţele din jur. Tot o povestire a declinului, a fantei tragice prin care viaţa şi dragostea riscă să se scurgă, este şi „Ultima“, unde un foarte priceput şi faimos doctor şi cercetător, dispărut cu totul în spatele solicitantei meserii şi a carierei sale energofage, a cărui „viaţă personală îi fusese jucată la loterie“, are şansa salvării atunci cînd se îndrăgosteşte de o femeie frumoasă şi inteligentă, asupra căreia proiectează visele lui cu ochii deschişi, dar, mai ales, acel „rest de speranţă şcareţ mai rezista celor patruzeci de ani ai lui“. Pasiunea dragostei celor doi escaladează foarte repede, numai că, într-unul dintre momentele de extaz, doctorul îşi transformă iubita în propria pacientă, descoperindu-i o gravă boală de inimă: „Era prima dată cînd punea un diagnostic făcînd dragoste. Doctorul omorîse deja îndrăgostitul. O crimă perfectă.“ Dacă aici în calea iubirii se interpune, cu amară ironie, cel mai însufleţit organ al fiinţei, proza titulară este parabola dragostei care, cu timpul, se aglomerează, se îngreunează şi, în cele din urmă, se sufocă de lucruri şi obiecte neînsufleţite. Casa bărbatului capătă treptat semnele dragostei sub forma hainelor, a cosmeticelor şi revistelor iubitei care, iniţial, doar marchează un teritoriu şi semnifică posesia sentimentală pentru ca, la un moment dat, să ajungă să populeze şi să ocupe complet spaţiul din care cei doi sînt finalmente excluşi: „Prin toată casa de şase camere mai exista de fapt un singur culoar, pe care putea trece numai o persoană, culoar care trebuia folosit cu schimbul.“ Precum „noul locatar“ ionescian, bărbatul percepe uzura şi epuizarea dragostei (atunci cînd începi „să mimezi pur şi simplu din memorie şi cu zîmbetul pe buze“ viaţa) sub forma invaziei, a armatei de obiecte personale care cuceresc, acoperă şi sufocă totul. Pe negîndite, sentimentele şi-au pierdut suflul şi magnetismul, căzînd pe podea cu zgomotul obiectelor neînsufleţite. E aici o frumoasă metaforă chimică a dragostei în felul în care eterismul sentimentului îşi pierde proprietăţile, îşi schimbă starea, transformîndu-se într-o substanţă solidă care, fatalmente, dislocă fiinţa şi, în cele din urmă, o agresează.
Cea mai elaborată şi mai întinsă proză (o povestire în ramă care ocupă jumătate din volum) este însă „Şobolanii se lovesc de ziduri“, deopotrivă povestea unei găşti de cinci adolescenţi din vara lui 1989 şi amorul interzis al unuia dintre ei, proaspăt student, îndrăgostit de o profesoară măritată şi cu copil. Construită pe două planuri temporale, povestirea se deschide, în paralel, cu două drumuri cu trenul: unul, din trecut, spre o tabără de creaţie literară; celălalt, în prezent, spre o unitate militară unde protagonistul, tînăr poet proaspăt admis la facultate, în urmă cu cîteva luni, merge la încorporare. Între cele două drumuri s-a întîmplat dragostea, astfel că povestirea ilustrează, în acelaşi timp, şi o educaţie sentimentală, şi o ieşire din adolescenţă. „Şobolanii se lovesc de ziduri“ este titlul povestirii din povestire, aparţine nu protagonistului, ci unui prieten de cenaclu, astfel că se creează un efect de punere în abis, fiind vorba, în fond, de o exorcizare simbolică a vîrstei, a naivităţilor şi fricilor ei. Din cîte cunosc, aceasta este şi prima proză de la noi care are ca subiect taberele de creaţie ale tineretului aşa-zis comunist (tot despre o tabără e vorba şi în Travesti-ul cărtărescian, dar acolo registrul este oniric) şi Bogdan O. Popescu surprinde destul de bine acea atmosferă conturînd, în acelaşi timp, şi personajul adolescentului îndrăgostit de literatură, teribilist şi nonconformist, în limitele de atunci. Cum spuneam, e şi cea mai elaborată proză din carte, alternînd registrul oralităţii (cu exemple de folclor urban) cu cel liric, cînd introduce în povestire poemele de dragoste ale protagonistului, şi cred că are toate calităţile pentru a deveni scenariu de film.
Clişeul zice că după un volum de povestiri e bine şi e timpul să urmeze un roman. Eu sper ca Bogdan O. Popescu să continue cu povestiri. Are toate calităţile necesare.
