Prim-romancieri
Acum cîţiva ani, o franţuzoaică a publicat un roman de debut intitulat pur şi simplu Premier roman, o carte nici mai bună, nici mai proastă ca altele din categoria ei de... vîrstă, dar care a fost prilej de ironii şi de mare haz jurnalistic. La urma urmelor, ce poţi să ceri de la un prim-roman intitulat chiar aşa, Prim roman? Inovaţie? Surpriză? Ingeniozitate? Poate măcar coerenţă, deşi ăsta e un lucru de maturitate. Chestiunea primului roman este însă mai complicată. În Franţa, dar şi în alte locuri, primul roman este considerat a fi o categorie aparte (aşa cum e eseul, teatrul, biografia), o categorie literară ce trebuie tratată separat şi care, prin tratamentul excepţional, provoacă şi alte segregări. Prim-romancierii se întîlnesc între ei la festivaluri de literatură separate, dedicate noii specii literare, primesc premii la o altă categorie decît aceea de roman pur şi simplu. Criteriul de eligibilitate al primadonelor romaneşti ar fi, aşadar, dezvirginarea editorială pe lungi spaţii, căci, nu-i aşa, prim-romanul nu-i nuvelă sau poem în proză... Nu e nici rău, nici bine, e numai straniu, adică străin de sensurile – cîte-or mai fi rămas – literaturii şi de acea bună emulaţie (pe care unii o cred invidie) de breaslă care te face să te iei la trîntă, cînd scrii, cu tot ce s-a scris vreodată.
Într-un editorial recent din Magazine Littéraire, Joseph Macé-Scaron, şi el fost prim-romancier, dar mai ales animator al emisiunii Jeux d’épreuves, de pe France Culture, explica nevoia de separare a debutului în roman ca pe o prelungire a instinctului matern. Criticul (de vocaţie, nu de liber-schimb) ar avea, prin urmare, un instinct de moaşă şi mai apoi unul de puericultor, cam în felul în care cineva care nu are copii se ocupă de copiii altora. Dar nu doar el. În preajma unui roman care, în fine, va vedea lumina tiparului lucrează o adevărată „familie literară“ ce începe cu editorul înduioşat de gînguritul debutantului, continuă cu redactorul amuzat de greşelile (puerile) de stil şi compoziţie, şi (nu) se încheie cu recenzentul ce a învăţat, odată cu codul minimal al manierelor literare, că nu „distrugi“ un roman de debut şi, mai ales, că foloseşti un alt instrumentar, adaptat la un alt calibru. Poate există – dar profilul lui e încă tulbure – şi un cititor de romane de debut, un prim-cititor ce-şi ia avînt odată cu fiecare roman dorlotat în creuzetele lumii literare. Doar aşa, această lume îşi poate regăsi, periodic, strigătul de victorie care însoţeşte un debut surprinzător, cu adevărat interesant sau măcar unul legat la toţi nasturii.
De fapt, criteriul euforiei receptoare a fost înlocuit, în zilele noastre, de cel al cifrelor. A fi pasionat de literatura nouă înseamnă a cunoaşte cifra vînzărilor, a nimeri tirajele, a aproxima impactul de masă. Dintre microboom-urile franţuzeşti ale ultimilor ani, nici o primadonă literară nu a întrecut-o pe Françoise Segan, care a vîndut 3.700.000 de exemplare din Bonjour tristesse (1954). E drept însă că şi Marie Darrieussecq a vîndut 230.000 de exemplare din Truismes (în româneşte Schimbarea la trup), iar belgianca-minune Amélie Nothomb – 200.000 de exemplare din primul ei roman, L’Hygiène de l’assassin (Igiena asasinului) – două glumiţe ingenioase ce se citesc cu plăcere. Ce te faci însă cînd la aceeaşi categorie concurezi cu prim-romane precum Dicţionarul kazar al lui Milorad Pavic? Mai faci o categorie: Premiul Goncourt pentru prim-roman străin. Ca la Cannes.
Cum stau lucrurile la noi? Mai prost, desigur, ca în toate celelalte privinţe. Îşi mai aminteşte cineva de un roman de debut scris de Jolán Benedek şi intitulat Sufleţelul Justinei? Ce tiraj o fi avut, cine s-o fi ocupat de el? N-a fost reeditat, deşi la apariţie a luat toate premiile şi a avut un cor de cronici pozitive. Pînă acum cîţiva ani, romanul de debut al lui Răzvan Rădulescu, Viaţa şi faptele lui Ilie Cazane, era de negăsit şi nu-l citise nimeni, deşi a fost, probabil, cel mai bun roman din primul deceniu de după 1989 şi, într-un fel, manifestul noului val cinematografic. Ce tiraje au avut şi cum au fost aduse la lumină debuturi remarcabile precum Legături bolnăvicioase de Cecilia Ştefănescu, Degete mici de Filip Florian, Fata din casa vagon de Ana-Maria Sandu, Băgău al Ioanei Bradea, Est-Falia Ştefaniei Mihalache sau recentul Deadline al Adinei Rosetti? Cine mai ştie? La urma urmei, debutul durează doar pînă la următoarea carte publicată. Cel mai bine e să intri rapid în ligaromanuluiprofesionist, iar ideal şi de bun-simţ ar fi să intri odată cu prima carte. Nu e oare profund aberant, dacă ştim cîte ceva despre literatură, să ne mai agăţăm de criteriul, ilogic şi vag jignitor, al debutului şi eventual al vîrstei biologice? Dacă avem „romancieri de pînă în 30 de ani“, de ce nu am avea şi categoria „romancieri de sub 85“? – în fond, literatura e o chestiune de excepţie.
Nu cred că există o soluţie care să liniştească pe toată lumea. La urma urmelor, s-ar putea ca toate aceste categorii şi subcategorii, făcute de funcţionarii literaturii pentru premii şi festivaluri, „să atragă“, cum se zice, bani într-o zonă săracă prin tradiţie. S-ar putea însă, la fel de bine, ca fărîmiţarea asta categorială care lucrează cu criterii atenuate să stimuleze grafomanii (genul acela simpatic de oameni care-au visat, o viaţă, să se spună despre ei că sînt scriitori) sau pe junii mimetici (care-au dat de o reţetă lucrativă şi s-au gîndit s-o aplice într-o literatură ce are, cronic, o problemă cu cunoaşterea mai multor literaturi). De ce n-ar avea şi ei, în definitiv, sfertul lor de oră?
