Caragiale 2.0

● Ioana Pârvulescu, Lumea ca ziar. A patra putere: CARAGIALE, cu 248 de reproduceri inedite, Editura Humanitas, 2011. 

Caragiale trăia într-o lume ca o gazetă – aceasta era concluzia Ioanei Pârvulescu la capătul celor şapte eseuri din În ţara Miticilor (2007), în fond tot atîtea plimbări critice prin pădurea locurilor comune crescute în ultimul secol în jurul acestui scriitor; dar abia acum, cînd revine asupra contextului epocii, Ioana Pârvulescu pune punctul pe i: Caragiale şi scria ca la gazetă. 

Se pare că ultima contestare a lui Caragiale s-a consumat în 1935, dar nici Ibrăileanu, nici Lovinescu, nici Zarifopol nu credeau că opera sa va trece proba timpului, că va mai putea fi înţeleasă şi gustată şi de generaţiile viitoare. De aceea, cele două întrebări care au stat la baza reluării acestui demers de istorie literară sînt legate, prima, de reticenţele contemporanilor cu privire la rezistenţa operei sale, văzute ca fiind prea ancorate în realitate şi efemer, scrise într-un limbaj prea gazetăresc, aproape vulgar; a doua îndreptîndu-se spre lumea reală, cea care i-a servit scriitorului de model pentru opera comică. De ce a părut prea actual contemporanilor săi şi, dacă a fost aşa, cum arăta actualitatea în care trăia şi scria Caragiale? Două întrebări la care nu s-a dat un răspuns mulţumitor, deşi vorbim despre scriitorul cu cea mai lungă, mai frumoasă şi mai vie posteritate din toată literatura română. Însă, ca şi în cazul lui Eminescu – revendicat de către toate formele de naţionalism: ortodoxism, legionarism, protocronism şi, acum, de noua dreaptă; ajuns să „sprijine“ cauza mai tuturor intereselor politice, morale sau literare ale posterităţii –, nici Caragiale n-a fost scutit de suprainterpretări. Scriitor de satire la începutul secolului trecut, precursor al absurdului imediat după război, anticipînd retorica comunistă sau comportamentele politice postdecembriste, Caragiale a fost adaptat, mai mult sau mai puţin forţat, actualităţii artistice şi ideologice a oricărei epoci. În acest îndelung proces de reinterpretare şi, mai ales, de supra-actualizare, nimeni nu a mai fost preocupat să-l încadreze pe scriitor în propria epocă şi să refacă contextul acelei prime actualităţi. Analizînd felul în care a fost pus în scenă de regizorii ultimelor decenii (Visarion, Pintilie, Tocilescu, Măniuţiu), Nicolae Manolescu se arăta şi el, acum cîţiva ani, oarecum dezamăgit de „imaginea distorsionată“ a scriitorului. Ideea de la care pleacă, aşadar, Ioana Pârvulescu este că numai înţelegînd de ce şi în ce fel părea Caragiale contemporanilor săi actual, riscant de actual, putem pricepe şi rezistenţa operei sale în posteritate.
 
Or, pentru a ajunge la literatura lui, Ioana Pârvulescu face „un ocol“ prin presa din vremea lui Caragiale. Şi nimeni nu se pricepe mai bine să caute prin gazetele de altădată şi să extragă de acolo lucruri pline de farmec şi de relevanţă literară. Am spus, şi cu altă ocazie, că Ioana Pârvulescu a reinventat, practic, documentarea literară, reuşind să transforme un gen academic, specializat, anost şi rigid, într-unul capabil de best-seller-uri. Puţină istorie (literară), puţină sociologie, studii culturale şi de viaţă privată, subtile interpretări critice, totul scris cu umor şi, mai ales, cu talent şi curiozitate literară, trecînd dincolo de informaţie şi de documente, ataşîndu-se de personaje cu multă înţelegere – aceasta este formula cu care Ioana Pârvulescu (prin cărţile Întoarcere în Bucureştiul interbelic şi În intimitatea secolului 19) a schimbat faţa istoriei literare ca gen. Asta se vede şi în acest mic volum în care reuşeşte să reconstituie imaginea extrem de vie şi de spectaculoasă a presei din vremea lui Caragiale, care a făcut el însuşi gazetărie din 1873 pînă în 1911. Demonstraţia faptului că temele din comediile şi schiţele lui sînt strict inspirate de ziar, scrise ca la ziar şi, uneori, publicate în ziar se impune cu fiecare pagină în care textul este însoţit cu decupaje din presa vremii: „jurnalele reproduc pe larg procese: pledoariile procurorului şi apărătorului, cuvîntul acuzaţilor, detaliilor“, „discursurile politice sînt date în cele mai mici amănunte, cu tot cu întreruperile şi replicile din sală“, „carnavalul e tot o temă de gazetă“, „jurnalistul tip Rică Venturiano, Caţavencu sau Caracudi e noul personaj creat de gazete“ „telegramele şi «depeşile» sînt, la rîndul lor, materia primă a ziarelor; bacalaureatul şi problemele lui sînt reluate de presă în fiecare an“ etc. (Unul dintre cele mai neaşteptate exemple este legat de schiţa „Bùbico“: o istorie asemănătoare, preluată din presa vremii, apare şi în Idiotul lui Dostoievski.) Punînd faţă în faţă o pagină de „informaţiuni“ din Constituţionalul cu o pagină din schiţa „Reportaj“, se vede clar cum exprimările, clişeele, titlurile, numele sînt, toate, gazetăreşti, cum materia primă a literaturii lui Caragiale este împrumutată/selectată toată, în detaliu, din ziare.
 
Odată demonstraţia fiind făcută, Ioana Pârvulescu subliniază, mai întîi, originalitatea scriitorului de a inventa şi de a paria pe o formulă literară atît de radicală, care fireşte că i-a nedumerit pe contemporani: „Curajul său artistic mi se pare uriaş, dincolo de faptul că presa chiar a fost şi a fost socotită, de la început, un loc destul de dubios; într-o epocă în care avangarda nu se vedea şi manifestele ei nu apăruseră, într-o epocă în care chiar şi poezia îşi permitea puţine ieşiri peste graniţa literarului tradiţional admis, Caragiale lărgeşte, ca nimeni altul, limitele esteticului, incluzînd în literatură tot ce alţii socoteau exclus. Alege cu grijă cuvîntul cel mai tocit, cel mai uzat de presă, în timp ce un poet ca Eminescu sau un critic ca Maiorescu, iar mai tîrziu chiar fiul lui Caragiale, Mateiu, fac tocmai dimpotrivă: evită cu grijă vorbele tocite, aleg din «arhivă» vorba rară.“ Însă ideea de a folosi materia din gazete n-ar fi fost de-ajuns, şi Ioana Pârvulescu insistă pe felul, pe geniul artistic cu care scriitorul a ştiut ce anume să aleagă, cum să sublimeze artistic un asemenea material, oferind astfel şi răspunsul întrebărilor de la început: „Formula lui Caragiale, arta lui poetică, este ziarul. Opera sa comică este scrisă pe hîrtie de ziar, alcătuieşte o mare gazetă cu toate defectele presei vremii, adunate laolaltă. Aşadar: exista o realitate care era deformată în bună măsură de gazetele epocii. Aceste gazete sînt deformate încă o dată, artistic, de Caragiale. Răspunsul la cele două întrebări de plecare, despre rezistenţa operei comice a lui Caragiale şi despre lumea reală contemporană lui, este unul singur: ziarul. Aşa se explică totul. Pe de o parte, ca efemeride, ca «momente», gazetele dau o anume dreptate celor care simţeau în schiţe o actualitate trecătoare; pe de altă parte, ele explică de ce «lumea lui Caragiale», adică modelul real al personajelor lui şi al vieţii lor, era şi, mai ales, nu era la fel ca-n opera lui.

 Imediatul e ajustat ziaristic de confraţii gazetari, iar ziaristica e aranjată estetic de Caragiale... Lumea din vremea lui Caragiale este, aşadar, dublu prelucrată: o primă «mistificare» o fac ziariştii epocii, pe-a doua o face autorul, cu har şi haz. Îndărătul fiecărei întîmplări şi al fiecărui personaj caragialesc stă un gazetar care pîndeşte şi ia notiţe, iar îndărătul fiecărui gazetar stă scriitorul Caragiale.“

Frumuseţea (şi meritul) demonstraţiei Ioanei Pârvulescu este faptul că face vizibil, inclusiv cu ajutorul celor peste două sute de reproduceri, ceea ce era, de fapt, mult prea la vedere pentru a atrage atenţia. Numeroşi critici şi istorici literari au intuit sau observat dimensiunea gazetărească a literaturii lui Caragiale, dar nici unul n-a reuşit (nici măcar Ioana Pârvulescu însăşi, din prima încercare) să meargă pînă la capăt şi să formuleze simplitatea de geniu a artei sale şi, mai ales, să-i dezlege „misterul“ actualităţii mereu înnoite a operei comice. Asta este însă o ironie demnă de Caragiale.