Carte

Nu există premiu literar românesc care să nu ridice cel puţin un mare semn de întrebare, care să nu conţină o bizarerie, care să nu sfideze bunul simţ critic şi să nu alimenteze diverse speculaţii. Să le trecem în revistă pe cele acordate anul acesta.

Alberto Manguel a fost, în anii ’60, cititorul şi asistentul personal al lui Borges, după care a devenit el însuşi autor de cărţi. Astăzi nu mai e argentinian, ci canadian, scrie în engleză şi are o casă în Franţa, unde se află şi biblioteca sa de 30.000 de volume.

Eram în cea mai teoretică fază a vieţii mele, prin 1994, cînd l-am cunoscut pe Carlos Bousoño, la Madrid. Teoria expresiei poetice, Iraţionalismul poetic, Suprarealism şi simbolizare – fuseseră cărţile mele de căpătîi. Visam noaptea ecuaţiile preconştiente, seriozitatea poetică, ambiguitatea şi inadecvarea emoţională.

Născut Caftangioglu, ca şi Vintilă Horia, Alexandre (Lulu) vine pe lume la Chişinău, pe 5 aprilie 1919. Familia se va stabili la Bucureşti în 1923. Studii liceale la Colegiul „Sf. Sava“, diplomă de inginer constructor, Politehnica Bucureşti, 1943, anul în care se căsătoreşte cu doamna Maria-Pia Castaing, autoarea ediţiei de faţă.

Ficţiune istorică contemporană, topind în naraţiune destule date şi situaţii reale, Nopţile Patriarhului oferă o imagine dură a Bisericii Ortodoxe care nu şi-a încheiat socotelile cu trecutul şi în a cărei ierarhie se află mulţi clerici pătaţi, motiv pentru nesfîrşite lupte interne de putere şi o prelungă criză morală şi de identitate.

Întrucît tac, islandezii fac tot felul de lucruri, multe surprinzătoare. Dar şi tăcerea lor e cu dichis. Încruntarea taciturnă, „care reprezintă normalul pentru insulari“, ar fi născută „din obişnuinţa de a lua în faţă vîntul iernii“. Mulţi dintre islandezii care beau o cafea sînt tăcuţi pentru că nu obişnuiesc să pună zahărul în ceaşcă, ci să ţină un cub de zahăr în gură.

Lesson of the Master este volumul din 2003 în care Steiner adună prelegerile „Charles Eliot Norton“ ţinute între 2001 şi 2003 la Harvard. Tema acestor conferinţe, adunate sub un titlu împrumutat de la Henry James – unul dintre puţinii maeştri care au rezistat revizuirilor Americii înfricoşătoare –, este aceea a relaţiei dintre maestru şi discipoli.

M-am întrebat, în scris, şi altă dată, de ce a avut Vintilă Horia (1915-1992) aşa un destin şubred (ca să nu zic vitreg) în spaţiul cultural postceauşist. Ca şi Ernst Jünger, mă grăbesc să adaug, că tot îl preţuia intens autorul Cavalerului resemnării. Nici azi, de altfel, numele şi cărţile nu sar în ochii editorilor, exegeţilor şi cititorilor.

La debutul cu opere cumplite. volumul unu (2009), volum care aduna peste cincizeci de texte scurte publicate în diverse reviste şi în ghidul 24 Fun, apreciam dexteritatea lui Florin Piersic jr de a contura o adevărată tipologie contemporană căreia îi surprindea destul de bine limbajul preţios, pervertit sau de-a dreptul agramat, dar şi de a creiona mediile snoabe ale acestor specimene de fiţe.

Frumos titlu de roman, trebuie să recunosc! El şi naţionalitatea curat bulgară a autorului m-au hotărît pe loc să văd ce-i cu cartea în chestiune. Ei bine, e de groază, de suflet la gură şi de alte senzaţii tari – adică tot ce-i mai indicat pentru un thriller care arată misterului respectul cuvenit.

Mai demult, o editoare mi-a spus – pe un ton implacabil – că orice carte care are în titlu cuvinte din registrul direct al morţii, extincţiei, tombalului nu se vinde. Moartea nu vinde. Avea şi statistici, cunoştea cazuri concrete de îngropare a cărţii din pricina titlului mortifer, n-avea îndoieli şi nu făcea experimente.

Am văzut, săptămîna trecută, cum a hărţuit, mursecat şi manipulat ceauşismul critica de întîmpinare, cîtă încruntare a generat şi determină aceasta deopotrivă în rîndul scriitorimii şi printre rivalii confraţi academo-universitari ai cronicarilor din linia-ntîi.

Cu Pizdeţ (2002), Alexandru Vakulovski are meritul de a fi inaugurat la noi romanul cu droguri în care personajul principal este dependent, trăieşte în irealitatea chimică imediată şi scrie despre asta la persoana întîi. Tot în această direcţie, dar cu mize şi dezvoltări narative diferite, au mai scris, de fapt, doar Dragoş Bucurenci şi Vera Ion.

E vorba de un roman pe care Moravia l-a pornit de trei ori – în trei variante substanţial diferite –, fără a duce însă pînă la capăt vreuna dintre versiuni. Aşa încît povestea aceasta a doi prieteni italieni a sfîrşit chinezeşte, în două valize abandonate în pivniţa casei de atunci a scriitorului.

Nu ne mai putem lua deloc acele precauţii, asigurări ipotetice care reprezintă o chestiune de bun-simţ într-o societate ce îşi respectă cetăţenii. La noi, unde se închid spitale funcţionale, iar oameni pe moarte sînt lăsaţi la mila publică (aşa cum s-a întîmplat la Pârscov, în Buzău, acum două săptămîni), genul ăsta de asigurări nu mai au nici o noimă.

Premieră epocală în hurducăita-mi existenţă profesională: miercuri 30 martie, graţie stăruinţelor lui Radu Voinescu, am luat parte pentru prima dată în viaţă la un colocviu organizat de Secţia de critică a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. În Valahia, să fi debutat editorial în 1982, să fii din 1990 membru USR şi să nu fi fost niciodată invitat la colocviile  breslei pînă în 2011 pare ceva absolut firesc! Nu glumesc.

Treisprezece ani i-au trebuit lui Sorin Gherguţ să-şi publice acest al doilea volum de versuri, iar poezia sa nu pare să fi bătut pasul pe loc. A păstrat suficiente teme, motive, referinţe şi mărci retorice, precum şi umorul, încît să rămînă perfect recognoscibilă, cu toate astea acum se prezintă într-o formă şi într-un limbaj mai rafinate, cu un fond evident mai personal şi, aş spune, chiar dramatic.

Cu acest roman ne aflăm în mai multe locuri deodată. Mai întîi de toate, ne aflăm în a doua parte a trilogiei pe care Javier Marías a construit-o în jurul protagonistului Jaime Deza, un fel de profiler hispanic ajuns să lucreze pentru serviciile secrete britanice.

Aşa de tare ne-am obişnuit cu gîndul că la noi toate merg prost, că nimic din cele începute nu se termină, că funcţionează doar acele treburi în care sînt implicaţi oameni „interesaţi“, veroşi, cu gînduri ascunse, încît rămînem descumpăniţi, atunci cînd realitatea ne contrazice reflexul căpătat.

Recunosc: dacă nu m-aş fi lăsat convins de îndemnul prietenesc al Ioanei Pârvulescu, nu aş fi ajuns nici mort pe 25 şi 26 martie la Braşov, văduvindu-mi, astfel, jurnalul plăcerilor culturale de două zile frumoase (mulţumesc, Ioana).

„Astăzi, intelectualii propriu-zişi, dacă mai sînt vizibili, sînt deopotrivă duşmăniţi din două părţi: de lumea conservatoare şi de cea revoluţionară. Ei sînt atît de puţintei şi de mititei, şi lumile acestea aşa de mari şi grozave, încît la mijloc intelectualii se arată, iertaţi-mi vorba, destul de caraghioşi.“

„V-aţi ratat viaţa? Cu noi, moartea e un succes.“ Aşa sună reclama acestui magazin de obiecte destinate sinuciderii. Marfa de aici constă în frînghii cu laţul gata făcut, pistoale cu un singur cartuş, lame de ras pentru tăierea venelor, o gamă largă de otrăvuri şi veninuri, greutăţi de beton prevăzute cu mîner, veşminte arăbeşti cu bombe, aristocratice truse de seppuku.

Am o superstiţie în legătură cu cititul: dacă, într-o perioadă scurtă de timp, dau, întîmplător, în cărţile pe care le citesc, de un nume,  un titlu, o trimitere care se repetă, las orice altceva şi mă duc aţă unde sînt „trimisă“. Lecturile în acest sistem au fost întotdeauna surprinzătoare – şi dacă nu ştiam cartea respectivă, dar şi cînd credeam că o ştiu prea bine.

Asta era versiunea firoscoasă a titlului ales pentru conferinţa întru care am fost onorat de Universitatea „Al.I. Cuza“ din Iaşi, vineri, 18 martie. Pentru afiş însă, am ales un cîrlig oleacă mai frivol – „Muzele scriitorului român“ –  dar cu lipici, judecînd după sutele de suflete prezente în „aula magna“.

Cele cincisprezece povestiri ale lui Adrian Buzdugan respectă, în mare, aceeaşi formulă. Personajele sînt, toate, nişte nebuni, uneori geniali, alteori foarte periculoşi, însă mereu captivi între patologie şi vizionarism, între delir şi speculaţia ştiinţifică sau filozofică, gata oricînd să pună la cale o conspiraţie sau să pornească o revoluţie.

Steinbeck era la începuturi cînd a scris acest roman. Literatura lui nu se hotărîse încă să facă o artă din privitul oamenilor şi din înţelegerea arcului voltaic ce le aprinde prieteniile, le încălzeşte convieţuirile, le încarcă sentimental micile gesturi, le electrizează laic şi cumsecade aerul prin care se mişcă.

V-aţi întrebat vreodată cine citeşte jurnale? Cine citeşte, în fond, ceea ce pretenţios se numeşte „literatură personală“, de parcă nu întreaga literatură ar fi personală şi subiectivă? Cine citeşte, aşadar, memorii, autobiografii, biografii, poveşti de viaţă, în fine, jurnale intime, acele însemnări fragmentare şi discontinue care-ar trebui, fără îndoială, arse, îngropate şi decontaminate?

Ce întîmplare cu skepsis! Pe 3 martie am fost la vernisajul expoziţiei tînărului Mircea Struţeanu „Scriitori români. Chipuri şi taine“ (55 de fotografii prezentate de Eugen Negrici şi Horia-Roman Patapievici) la Institutul Cultural Român, iar pe 8 martie, la Clubul „A“, într-o întîlnire moderată de un cristian, vorbeam cu meşterul Ion Cucu despre opera sa fotografică de-o viaţă în cuprinsul breslei literare.

Peter Mayle, britanic din naştere (adică încă din 1939), a lucrat vreo 15 ani în industria advertising-ului, după care s-a reformulat integral, devenind un spornic autor de cărţi şi un fericit locuitor al regiunii Provence (cu casă, masă şi grădină într-un sat din zona Luberon).

Dacă în romanul precedent (Cum să uiţi o femeie, 2009), protagonistul era părăsit de iubita sa care lăsa în urmă un foarte concis bilet de adio, situaţie ce-i dezechilibra viaţa şi obiceiurile sociale, de data aceasta, bărbatul, pe nume Victor, este cel care ajunge în punctul în care se mută la bătrîna lui mamă, fără a-i da vreo explicaţie soţiei.

Nu demult, jurnalistul Dominique Decèze a publicat cea de-a doua ediţie a cărţii sale îndelung comentate, La machine à broyer (Maşina de strivit), inspirată din scandalul celor 35 de sinucideri de la France Télécom. Adevărată psihopatie a vremurilor noastre, îndelungata istorie a privatizării mamutului francez a ascuns un adevărat carnagiu.

Pînă acum vreo doi-trei ani sufeream şi eu, ca tot intelectualul conservator şi cu naturel simţitor, de scepticism şi mizantropie. Cunoaşteţi, cred, acel (aproape letal) amestec de senzaţii prin care ajungi la concluzia că eşti un om de prisos, în care contextul social mizerabil, agresiunea mitocăniei, umilirea constantă, buna-credinţă invariabil înşelată sau răstălmăcită  fac să te invadeze gustul nimicniciei, lehamitea de oameni şi resemnarea.

„...numele meu e Dmitri, sînt prins în acest corp şi nu pot ieşi“, aşa se încheie lungul poem în proză al lui Dmitri Miticov care, de-a lungul a 39 de secvenţe textuale, experimentează deopotrivă o regresie într-un trecut traumatic ficţionalizat şi o desprindere din coordonatele propriului corp.

O carte numai bună pentru intrarea în primăvară. Îţi ia astenia cu mîna, îţi dezmorţeşte zîmbetul. Autorul ei – medic în viaţa de toate zilele – a ştiut ce face atunci cînd a scris-o. S-a gîndit, pesemne, că ceva simplu, tonic (în variantă efervescentă, pe cît posibil, ca să şi sfîrîie) îi prinde bine oricui, din cînd în cînd. Mai ales că pentru aşa ceva nu ai nevoie de reţetă şi nici contraindicaţii nu se cunosc.

Sigur v-aţi întrebat, dacă aţi răsfoit măcar în treacăt cărţile iraniencei Azar Nafisi, dacă a citi şi a discuta despre cărţile citite înseamnă a rezista prin cultură. Dacă a alerga prin curtea universităţii cu un gardian obez pe urmele tale înseamnă rezistenţă prin expunerea chipului propriu.

Slavă Domnului, Dora Mezdrea, în admirabila-i tenacitate documentară, nu oboseşte şi nu abdică. La Muzeul Literaturii Române a apărut recent al patrulea volet din seria „Nae Ionescu şi discipolii săi în arhiva Securităţii“, anume al doilea volum care îl are ca subiect pe Constantin Noica. Un Noica adnotat pas cu pas, (sur)filat şi microfonat de sistemul represiv.

În ciuda succesului notabil de public şi al faptului că este unul dintre cei mai profesionişti scriitori de la noi (în sensul varietăţii titlurilor şi al constanţei cu care a publicat), critica nu s-a prea înghesuit să-i comenteze cărţile lui Radu Paraschivescu.

Derutantă carte! Te ia cu frumosul de prin interbelicul britanic, încîntîndu-te cu ceea ce promite să fie biografia unui personaj bizar şi înduioşător. E vorba de copila Jean, aflată într-o continuă nedumerire, adică fascinată de tot soiul de lucruri pe care nu le înţelege şi în privinţa cărora „opiniile ei erau mormoloci vulnerabili, tremurători“.

Ar fi trebuit să fiţi de faţă, exact acum opt ani, la Lăptăria lui Enache ca să auziţi cum sunau, în lumea reală, două întîmplări povestite de Lyggia Naum cu ocazia lansării celei de-a doua ediţii a romanului lui Gellu Naum, Zenobia.

Pentru ursul cultural care sînt, unul dintre efectele cele mai binefăcătoare ale hibernării este mersul în delir la teatru. An de an mi se întîmplă aceeaşi narcoză scenică. Odată consumate sindrofiile sărbătorilor de iarnă – mirajul Paştelui fiind încă departe – urmează o perioadă de moliciuni obosite, cu vreme incertă, aburită, plină de cearcăne şi lentori dezorientate.

Ca unul dintre cei mai importanţi prozatori postbelici, Nicolae Breban îşi datorează postura literară de azi gloriei de altădată. Deşi crede în continuare, sincer şi cu tărie, în arta solidă a romanului modern clasic de mari dimensiuni, cu problematică existenţial-metafizică şi caractere pregnante, n-a mai publicat o carte notabilă de decenii

Marjane Satrapi e o cetăţeană planetară: s-a născut în Iran (1969), a făcut liceul la Viena (un liceu francez), s-a stabilit pînă la urmă în Franţa (1994), iar în prezent e căsătorită cu un suedez şi petrece mult timp în SUA. În 2000-2003 a publicat patru BD-uri, într-o serie numită Persepolis, şi de aici i s-a tras celebritatea.

Între jurnalele de pînă acum ale Gabrielei Melinescu, cel de-al cincilea volum este „jurnalul amar“. Puţin decalat faţă de actualitate – cuprinzînd notaţii dintre anii 2003 şi 2008 – acest volet diaristic apărut în 2010 este, fără îndoială, cel mai sceptic dintre toate şi cel mai edificat în legătură cu „natura umană“.

În prea laconica, dar suculenta sa carte de evocări, Cum ar arăta viaţa fără fotografie (volumul I dintr-un interviu de un cristian) apărută nu de mult la Casa de Pariuri Literare, Ion Cucu, fotoportretistul scriitorimii române din ultima jumătate de veac, relatează o scenă cu dichis pentru psihologia lui Marin Preda.

Există frustrări şi scriitorii s-au cam săturat. Destul că Eugen Negrici a denunţat „laşitatea“ scriitorului român sub comunism, destul că Paul Cernat şi-a regretat punctajul din oficiu acordat noului val de prozatori!