Un SF neortodox
● Adrian Buzdugan, Capela excomunicaţilor (povestiri ultimative), Editura Humanitas, 2010.
După ce a părut că 2009 marchează revenirea genului scurt – au publicat atunci: Cristian Teodorescu (Medgidia, oraşul de apoi), Andrei Cornea (Poveşti impertinente şi apocrife), Lucian Dan Teodorovici (Celelalte poveşti de dragoste), Florin Lăzărescu (Lampa cu căciulă), Florin Manolescu (Mentaliştii), Alex Tocilescu (Standard), Bedros Horasangian (Miss Perfumado şi alte femei), Paul Doru Mugur (Psihonautica), Angelo Mitchievici (Cinema), dar ş.a. – anul trecut, volumele bune de povestiri au fost mai puţine decît degetele unei mîini. În acest context, un proiect precum „Povestirile fără filtru“ (volume-casete manufacturate din carton, plicuri şi sfoară de cînepă) arată ca o simpatică iniţiativă de indie publishing, prima de la noi, un fel de haiducie editorială pentru un gen evitat de edituri. Debutat anul trecut ca un proiect de proze la plic vîndute prin cîteva cafenele bucureştene, „Povestirile fără filtru“ numără acum deja cinci casete handmade de povestiri inedite semnate, printre alţii, de Ana Maria Sandu, Răzvan Petrescu, Dan Stanciu, Călin Torsan, Cosmin Manolache, Matei Pleşu, Jean Lorin Sterian ş.a. Cum am remarcat deja, proza tînără a primit credit, anul trecut, nu atît de la edituri (ruşinos de circumspecte cu acest gen), cît de la bănci. Ca şi romanul lui Cătălin Pavel, Aproape a şaptea parte din lume, volumul de „povestiri ultimative“ al lui Adrian Buzdugan este, de fapt, rodul concursului de debut literar iniţiat şi sponsorizat de Banca UniCredit Ţiriac, ajuns deja la a patra ediţie.
Cele cincisprezece povestiri ale lui Adrian Buzdugan respectă, în mare, aceeaşi formulă. Personajele sînt, toate, nişte nebuni, uneori geniali, alteori foarte periculoşi, însă mereu captivi între patologie şi vizionarism, între delir şi speculaţia ştiinţifică sau filozofică, gata oricînd să pună la cale o conspiraţie sau să pornească o revoluţie, să inventeze o maşinărie epocală sau să descopere o teorie prin care să ia în posesie lumea aflată, cel mai adesea, într-un mare pericol. De cele mai multe ori, toate acestea se petrec, fireşte, în capul lor, scenariile sînt deopotrivă grandioase şi ridicole, combinînd întotdeauna, cu o oarecare dexteritate, tehnologia cu livrescul, ştiinţa şi filozofia, politica, religiile şi artele.
„Idearul“, primul text din carte, este jurnalul unui colecţionar nebun învins de propria-i revelaţie, şi anume că nu poate concura cu natura, căci „ca parte a naturii, e imposibil să creezi o colecţie completă fără ca ea să te cuprindă“. (Văd aici un ecou din „Biblioteca Babel“, povestirea lui Borges în care universul apare ca un turn bibliotecă ce adăposteşte toate cărţile obţinute prin permutarea în toate combinaţiile a tuturor simbolurilor ortografice, în toate limbile pămîntului, paradoxul fiind că o astfel de bibliotecă nu poate conţine şi propriul catalog care ar fi, de fapt, o a doua bibliotecă identică cu prima şi conţinută în ea.) „Caietele lui Mossow“ sînt nişte manuscrise ale căror fraze, ilizibile dar produse de o „raţiune lucidă la modul absolut“, odată citite, dereglează mecanismul gîndirii şi, în cele din urmă, conduc la o stare de anarhie planetară, aşa cum în „Zborul Cantalogului“, în urma unei explozii nucleare oamenii sînt reduşi la un nivel cerebral infantil şi pornesc un război mondial. Dacă în „Hipocraţia“ nişte nebuni pun stăpînire pe sanatoriu şi încearcă să reconstruiască o altă ordine socială, în „Capela excomunicaţilor“ civilizaţia umană este văzută prin ochii unui primitiv superior de pe o planetă pe care pămîntenii încearcă să o colonizeze spiritual. În „Soarele răsare-n asfinţit“ un sinucigaş declarat este ucis – chiar înainte de a comite gestul – de un partid care încearcă să controleze mortalitatea şi are nevoie de publicitate (aceeaşi temă, dar în cu totul altă cheie apare în povestirea lui Dino Buzzati „Vînători de bătrîni“). În „Bliul“, un personaj pe nume Steopka, desprins parcă din Daniil Harms („L-am chemat pe Serghei Alexeevici Pokatilov, un mare critic de monumente, şi l-am servit cu un borcan de vaselină.“), se crede dator să facă „ceva măreţ“ şi se apucă să scrie tratatul Tehnica înnebunirii „ce urma să pună în umbră Elogiul nebuniei şi Amurgul idolilor la un loc“. Nu mai continui cu rezumatul povestirilor, aţi prins ideea.
Dar toate aceste speculaţii şi scenarii Sci-Fi(lozofice) cu nebuni geniali sînt, de fapt, nişte farse, satire, parodii ale genului. SF-ul lui Adrian Buzdugan este unul cît se poate de neortodox, apropiat de stilistica punk, oricum impur şi hibrid, nu se ia în serios nici o clipă, fiind o continuă pastişă al cărei scop este să amuze folosind toate ingredientele genului. Povestirile sînt duse, aproape întotdeauna, înspre burlesc, situaţiile escaladează catastroficul şi absurdul, personajele sînt ridicole şi sărite de pe fix, referinţele – comice, convenţiile – parodiate. Imaginarul genului, limbajul pretins ştiinţific şi argoul filozofic, totul este o imensă farsă. Gravitatea e doar aparentă, mereu subminată de detalii pline de umor. Partidul Noua Biruinţă are ca însemn electoral o nicovală cu nişte cozi de lalele-n cruce, personajul genial din „Antilumea“ inventează, printre altele, un spoveditor digital, un accelerator gnoseologic, un compensator ozonic şi scrie un tratat de psihologie intitulat Descrăcărarea prăpastiei dintre iubiţii care se ceartă des şi compus din „formule trigonometrice scrise în pentametru iambic şi dialect catalan“; un deţinut din povestirea „Celula 22“ dă meditaţii la aramaică pentru „rotunjirea veniturilor“ şi scrie compuneri pentru copii despre „blenderul societăţii care nu permite ralierea staffului educaţional decît la sinectici selective, relative la segmentarea indirectă în contextul trendului ascendent al ipseităţii mascate în concepte transcendentale derizorii“, un măcelar pe nume Oedip scrie un articol, în Berliner Palimpsest, cu titlul „Problema degradării timpului în transraţionalitate“; în povestirea „Zantiacii“ cineva scrie un roman în care Raşela Hitler, fata adoptivă a cuplului Hitler-Eva Brown, instaurează Al Patrulea Reich la Calafat, altcineva inventează prima navă cu combustibil solid: coceni presaţi în ţuică, urmînd să decoleze de la Centrul Spaţial „Ion Iliescu“ etc.
Populîndu-şi povestirile cu tot felul de nebuni geniali periculos de ridicoli, combinînd parodia SF cu farsele filozofice, alternînd tehnologia cu livrescul în cheie absurd-burlescă, proza lui Adrian Buzdugan – scrisă alert, cu bogăţie lexicală, (poate prea) densă şi, uneori, uşor ostentativă – îşi găseşte căsuţa ei în tabloul destul de anemic al prozei scurte româneşti.
