Mașina de strivit
Nu demult, jurnalistul Dominique Decèze a publicat cea de-a doua ediţie a cărţii sale îndelung comentate, La machine à broyer (Maşina de strivit), inspirată din scandalul celor 35 de sinucideri de la France Télécom. Adevărată psihopatie a vremurilor noastre, îndelungata istorie a privatizării mamutului francez a ascuns, se pare, sub elaboratul limbaj (de lemn) multinaţional şi (cît se poate de) corect politic un adevărat carnagiu. Între timp, s-au schimbat chiar managerul principal şi şeful de la cadre, s-au angajat psihologi specializaţi în violenţa la locul de muncă şi consilieri de formare, s-au ponderat – prin circulare şi şedinţe zilnice – limbajele urii, invidiei şi ale concurenţei instinctive. Toate acestea însă după ce 35 de oameni s-au sinucis aruncîndu-se pe fereastră din biroul lor de la France Télécom, sub ochii colegilor, sau au luat barbiturice în pauza de masă din pricina izolării şi respingerii de către cei din jur. În 2008, un angajat al aceleiaşi companii s-a aruncat de pe un viaduct din Haute-Savoie după ce trimisese un memoriu conducerii de la France Télécom în care spunea că se simte „aruncat ca un Kleenex folosit şi tratat ca un cîine turbat“. Şocul unor gesturi atît de radicale este, presupun, mult mai mare într-o ţară cum e Franţa, în care hărţuirea psihologică la locul de muncă (mobbing-ul) este pedepsită prin lege şi prin urmare, dacă nu eradicată, măcar izolată, circumscrisă la rare cazuri maligne. La noi, în Estul sălbatic, unde abia se schiţase o vagă protecţie faţă de acest flagel pervers (aşadar mai „subtil“), noul cod al muncii deschide noi fronturi de luptă.
Nici unul dintre cazurile acestea de sinucidere nu a fost mai mediatizat şi mai discutat decît acela al lui Stéphanie, o tînără juristă, absolventă strălucită a Universităţii „René Descartes“ din Malakoff, a 23-a persoană care s-a sinucis şi cea care a inaugurat, la France Télécom, defenestrarea. Înainte de a-şi părăsi colegii, Stéphanie i-a trimis tatălui ei un e-mail, reprodus apoi pe frontispiciul mai multor ziare franţuzeşti, în care explica limita la care fusese adusă. Mesajul „celei de-a 23-a“ a fost nu doar publicat, ci şi comentat şi interpretat.
Ar fi putut preveni cineva sinuciderea? După moartea mamei, Stéphanie făcea un tratament antidepresiv care ar fi funcţionat, poate, mai bine dacă ea ar fi schimbat mediul. N-a fost să fie. Viaţa femeii – scurta ei biografie strivită într-un concurs de împrejurări – a fost şi ea prilej de speculaţii, ipoteze, concluzii provizorii. „A 23-a“ se angajase la France Télécom exact la 23 de ani. A nimerit, fără să ştie, în mijlocul unui război între cei care voiau privatizarea şi cei care se opuneau furibund acesteia. La început cel puţin, nu părea să respecte portretul-robot al sinucigaşului FT: o persoană în jur de 50 de ani, cu cel puţin 20 de ani vechime în firmă. Şi nici nu trecuse încă prin reorganizări de serviciu, mutări intempestive, schimbări nenegociate în fişa postului, lipsa de recunoaştere din partea şefilor, adică motivele esenţiale (după Dominique Decèze) ale alunecării în implacabila maşină de strivit. Biata Stéphanie a ars însă etapele. Concasorul în care a nimerit este, de obicei, cel care nu poate fi evitat decît printr-o ruptură radicală, de care puţini sînt în stare. Cum ar zice un scriitor englez, o separare care ţine de graţie şi de predestinare. Maşina de strivit în care s-a trezit însemna o zilnică şi opacă izolare, o formă de ignorare a prezenţei sale fizice şi profesionale, un război al nervilor, din care, cu biografia ei, n-avea cum ieşi învingătoare. În fond, în toată povestea (jalnică, dacă nu ar fi sălbatică) a mobbing-ului, nu şefii (care implementează, delegă, împart sarcini şi au responsabilitatea finală), ci chiar colegii apropiaţi desăvîrşesc capodopera hărţuirii emoţionale.
Numai cine a reuşit să nu fie angajat vreodată (era, pe vremuri, idealul meu) n-a văzut cum se pune la cale aşa ceva, cum o persoană ca oricare alta, pînă la un moment dat, nimereşte în malaxorul colegial. Trebuie să fii (atunci cînd faci parte din haita coagulată împotriva corpului străin) nu doar lucid, dar şi mai inteligent decît media ca să înţelegi că cineva nu devine peste noapte monstru, că o fată de 23 de ani cu care obişnuiai pînă ieri să iei prînzul nu devine infrecventabilă doar pentru că i se cere un raport profesionist. Timiditatea şi deprimarea sînt defecte omeneşti care, într-o lume normală, n-ar trebui să se pedepsească prin lapidare.
La urma urmelor, incriminarea mobbing-ului şi pedepsirea lui din ce în ce mai aspră în diferite state din Uniunea Europeană ţine tocmai de încercarea (neizbutită, cum se vede) de a „normaliza“ relaţiile profesionale, mai ales în mari întreprinderi, cu mulţi oameni şi conflicte pe măsură. Dacă nu poţi interveni (instituţional) în nevroza, psihoza, depresia, pandalia omului, măcar să încerci să blochezi frumoasa hăituire care se încheagă spontan dintr-o vorbă, dintr-un gest, dintr-o privire. Punctul-cheie al chestiunii ţine însă de ceea ce s-ar putea numi, rebarbativ şi învechit, omenie. De felul în care reuşeşti să treci brusc din zona în care omul e lup (pentru om) sau corb (la corb...) şi, printr-o imaginativă inversare de roluri, înţelegi că poţi oricînd ajunge în poziţia celui hăituit. Ţi se poate întîmpla şi ţie: asta ar trebui să fie frîna oricărui proces de mobbing.
M-am întrebat ce-or fi simţit colegii ei de birou din Val-du-Marne cînd au citit, în reconstituiri jurnalistice pioase şi inutile, că trista Fanny trăia singură, doar cu o pisică (Frimousse) şi un iepure (Zébulon), că se uita des la desene animate, că îi plăcea filmul Nos jours heureux cu J.P. Rouve, că îi plăcea să meargă vara în Bretagne. Poate ruşine?
