Maestrul de lectură

De ce oare nu s-a gîndit nimeni, la noi, să publice, dacă nu o ediţie de „opere“ George Steiner, măcar o antologie serioasă din opera unuia dintre cei mai paradoxali, mai incitanţi maîtres à lire pe care-i are în acest moment Occidentul? Să fie doar o chestiune de context, cum spunea chiar Steiner referitor la refuzul lumii anglo-saxone faţă de cărţile lui Alain? Sau un mai complicat refuz al autorităţii cuiva care nu se situează definitiv de nici o parte, cineva care copleşeşte prin erudiţie, cuprindere şi adecvare, cineva care – într-o vreme a tuturor relativismelor – predică „tăcerea interioară, concentrarea mentală şi răbdarea în faţa misterului sensului“? Oricum ar fi, chiar dacă nu avem încă în româneşte nici Tolstoi sau Dostoievski, nici Antigonele sau vreunul dintre romanele care au provocat stupoare şi proteste la Londra, trebuie să considerăm reeditarea cărţii lui Steiner despre maestru, la Editura Humanitas (alături de alte cîteva titluri şi promisiuni), un început al recuperării.

Lesson of the Master este volumul din 2003 în care Steiner adună prelegerile „Charles Eliot Norton“ ţinute între 2001 şi 2003 la Harvard. Tema acestor conferinţe, adunate sub un titlu împrumutat (ironic şi interogativ) de la Henry James – unul dintre puţinii maeştri care au rezistat revizuirilor Americii înfricoşătoare –, este aceea a relaţiei dintre maestru şi discipoli. Pentru Steiner însă, interogaţiile la care a fost supusă această relaţie pe muchie (în ce constă misterul predării? care e sursa autorităţii?), precum şi cele cîteva răspunsuri provizorii se constituie într-un legato care rezumă întreaga tradiţie (occidentală şi orientală) a culturii. Pentru „maestrul de lectură“ al unor întregi generaţii de studenţi, apropierea semantică între tradiţie şi traducere (deci, trădare) subminează din capul locului nu doar cele trei structuri relaţionale ale întîlnirii cu maestrul, dar şi cele două scenarii ale predării – revelaţia şi imitaţia. Această schemă – mai plină de viaţă, de dramă şi de sînge decît ne-am putea imagina – conturează, pentru Steiner, o istorie vie a culturii trăite, transmise, o asumare, mereu de la capăt, a acelei libido sciendi care dă buna cunoaştere. 

Pornind de la presocratici, „citind“ alfabetele interioare ale miturilor şi parabolelor socratice şi christice, oprindu-se cu delicii la sinapsa plotiniană între creştinism şi neoplatonism, oprindu-se scurt în bolgia lui Brunetto Latini, ca să ajungă la fantomele lui Pessoa, la „maxima specificitate“ a relaţiei dintre Flaubert şi Maupassant, la Schopenhauer trădîndu-l pe Goethe sau la juna Lust din Faust-ul lui Valéry – Steiner povesteşte din interior o eternă întîlnire cu doar trei posibilităţi. Există desigur fiinţe care nu au nevoie de maeştri: Shakespeare, de pildă, care nici n-a onorat vreodată subiectul. Dar pentru cei care au nevoie de revelaţie/imitaţie, cum se petrec lucrurile? Tradiţia, spune Steiner, consemnează maeştri care şi-au distrus discipolii psihic, uneori şi fizic, iar pe de altă parte, discipoli care şi-au subminat, trădat, ruinat maestrul. Din fericire, există şi o a treia relaţie posibilă (pentru care Steiner pledează în subtext) – cea a unui „eros de încredere reciprocă“, al cărui model ar fi „discipolul iubit“ al lui Iisus de la Cina cea de Taină, dar şi Alcibiade şi Socrate, Héloïse şi Abélard, Hannah Arendt şi Heidegger. 

Cum e posibilă însă predarea? Ce înseamnă a instrui cu adevărat? Şi cum se potrivesc, în intensitate, autoritatea maestrului şi vocaţia discipolului? Steiner vorbeşte despre două scenarii istorice: unul în care predarea este o imitaţie a actului divin de revelare a adevărului, maestrul nefiind aici decît un mesager; cel de-al doilea, mai apropiat profesorului Steiner (care, totuşi, clama undeva „Eu sînt Poştaşul“, mesagerul sensului), depinde de forţa exemplului personal. Predare înseamnă, în acest al doilea caz, propria viaţă a maestrului, cu toate scăderile, orbirile şi nepotrivirile ei. 

Dintre enormele probleme – de responsabilitate, credibilitate şi, în fond, de destin al relaţiei care, am văzut, nu e doar trădare (translatare), ci şi tradiţie – pe care le ridică forţa exemplului personal, Steiner privilegiază, cu umor şi cu o ironie hasidică, momentele, nu puţine, cînd patima pentru cunoaştere se transformă în sex pur şi simplu, apoi chestiunea „retribuirii“ maestrului, dar şi aceea a responsabilităţii pe care acesta o are pentru comportamentul discipolilor săi. 

Homoerotismul grec, „adevărata iubire“ de care vorbeşte Foucault, extrema nervozitate a discipolilor lui Plotin şi Wittgenstein, suferinţa lui Brunetto Latini „sub ploaia de flăcări“ din infern care dă, totuşi, sensul magisteriatului (nemurirea), aşa cum a fost el comentat de Bocaccio (pedagogus ergo sodomiticus), precum şi pasiunile între maeştri şi discipole sînt doar cîteva clasice deviaţii ale cristalinei libido sciendi. Erosul deviat trebuie să fie însă unul între egali, pentru a se suprapune peste trocul celei de-a treia structuri relaţionale posibile în relaţia maestru-discipol. Altfel, el devine o simplă „exploatare sexuală a elevului în schimbul unei recomandări sau promovări“.

Codul remuneraţiei, plata pentru serviciul predării este o altă chestiune pe cît de spinoasă, pe atît de actuală a transmiterii de cunoştinţe. „Cum să treci vocaţia pe statul de plată? Cum să stabileşti preţul revelaţiei?“ – se întreabă Steiner. Dar cum să trăieşti altfel? Răspunsul e, probabil, unul dintre cele mai patetice elogii contempoane ale magisteriatului: „A instrui cu adevărat înseamnă a atinge centrul vital al fiinţei omeneşti. Înseamnă a căuta să pătrunzi în miezul cel mai sensibil al integrităţii unui copil sau unui adult. Maestrul pătrunde, sfărîmă porţi, poate face prăpăd, pentru a curăţa apoi şi a reconstrui. Predarea proastă, rutina pedagogică, instrucţia care este, conştient sau nu, cinică prin scopurile sale pur utilitare provoacă un dezastru. Pentru că acestea smulg speranţa din rădăcini. (s.m.). Predarea proastă este o crimă, într-un sens aproape literal, iar metaforic vorbind, este un păcat. Îl înjoseşte pe cel care învaţă... Picură în sensibilitatea adultului sau a copilului acidul cel mai coroziv: plictiseala, metanul sastiselii...“ 

Iată o dilemă din care Steiner iese refuzînd, în cunoştinţă de cauză, rolul şi masca maestrului. El rămîne – în această chestiune, dar şi în altele – transmiţătorul, emisarul, „poştaşul“ mulţumit să livreze exact cui trebuie instrumentul de înţelegere, privirea limpede şi practica, aproape uitată azi, a atenţiei adevărate.