Minunea din Dumbravă

Aşa de tare ne-am obişnuit cu gîndul că la noi toate merg prost, că nimic din cele începute nu se termină, că funcţionează doar acele treburi în care sînt implicaţi oameni „interesaţi“, veroşi, cu gînduri ascunse, încît rămînem descumpăniţi, atunci cînd realitatea ne contrazice reflexul căpătat. Cînd auzi că la Buziaş există un spital de nivel european unde se salvează vieţile copiilor bolnavi de leucemie (şi pe cele ale părinţilor lor), că la Spitalul „Marie Curie“, în Bucureşti, există un neurochirurg care a refuzat mai multe oferte occidentale ca să rămînă şi să sfideze sistemul, că mai multe clădiri de patrimoniu, vechi de secole, sînt salvate de bunul simţ şi de hotărîrea cîtorva oameni care-şi cunosc bine meseria – ajungi să reacţionezi paradoxal, pentru că ştii, din experienţă, în ce măsură genul acesta de isprăvi sînt mari excepţii. Funcţionarea normală a lucrurilor, coordonarea decentă şi respectarea regulilor (inclusiv a acelora de politeţe în cadrul şi între anumite instituţii, mult prea „personalizate“ şi intens pitoreşti, la noi) au ajuns rarităţi, microutopii. Şi, cine ştie, poate chiar mirarea noastră, atunci cînd dăm de asemenea oaze, izolează întreaga ispravă, cu aura ei cu tot, într-un statut excepţional care nu-i permite iradierea, emulaţia, normalitatea. 

Cam la asta mă gîndeam săptămîna trecută, cînd am ajuns la Sibiu, cu ocazia inaugurării Centrului Astra pentru Patrimoniu, din Dumbravă. E drept, nu mai văzusem muzeul de acolo – cu aerul lui vetust şi cochet, cu melancolicele mori de apă şi locuinţele lacustre – de pe la mijlocul anilor ’90. Ajunsesem atunci cu nişte prieteni elveţieni, care au rămas entuziasmaţi de potenţialul locului. Iar acum, în alt secol, am dat – stupefiată şi neîncrezătoare, cum privesc, în ultima vreme, orice reuşită – de un mare parc tematic, refăcut, bibilit discret şi răbdător, susţinut de o infrastructură funcţională, care ar fi putut liniştit exista în orice canton elveţian, chiar şi în cele mai „nemţeşti“. 

Iar la intrarea de lîngă Hanul Veştem – noul Centru pentru Patrimoniu, o clădire nouă (construită cu ajutorul unor fonduri de peste trei milioane de euro, oferite de Islanda, Liechtenstein şi Norvegia), excelent încadrată în mediul agrest, cu laboratoare moderne, microclimat şi bibliotecă la zi. Un vis tehnologic. Se pare că nu doar acest centru SF (în context românesc), ci mai multe lucrări de reconstrucţie şi conservare au fost realizate în cadrul acestui proiect, o poveste de succes şi de viitor, începută în urmă cu doi ani şi care va continua cel puţin pînă în 2014. Ideea coordonatorilor proiectului, cercetătoarea Adriana Avram şi Valeriu Olaru, directorul Muzeului Astra, a fost cea a creării la Sibiu a unui centru de excelenţă în domeniile conservării şi restaurării. Şi adevărul e că un astfel de centru hipermodern, meseriaşii şcoliţi, la faţa locului, de meşteri tradiţionali, biblioteca specializată în restaurare care va primi ultimele publicaţii în domeniu – toate acestea cu greu pot fi găsite în alte locuri din România. Am văzut aşa ceva la Toledo, un artesano care refăcea un mozaic maur, întins pe burtă, în mijlocul străzii, cu lupa şi penseta; am văzut la Fribourg, în Elveţia, reconstituirea unei vechi mori de apă de către un adolescent, ras în cap şi cu cercel în ureche, supravegheat de un maître sever, cu mustaţa în furculiţă. Se pare că şi în România lucrurile se reînnoadă (dacă Centrul va fi întreţinut şi sprijinit local cum merită), prin filieră occidentală şi prin „mecanisme financiare“ bruxelleze. Merită însă să vedeţi cu ochii proprii nu doar grija cu care vechi lăzi de zestre ardeleneşti (sau celebrele „lăzi de vecinătate“) şi icoane vechi de secole se repictează, se recondiţionează, dar şi felul cum se reconstituie (pornind de la fotografii) acoperişurile care n-au rezistat mutării, ori gardurile desfăcute pentru a fi transportate în Dumbrava Sibiului. Prozatorul Ovidiu Baron (care coordonează serviciul de PR al muzeului, după ce tocmai şi-a încheiat o teză despre Benjamin Fondane în Franţa) mi-a povestit despre felul în care trebuie tăiate spicele ca să poată folosi drept acoperiş anumitor case din Pădurime şi Ghelari. Mi-a sunat cam cum trebuie să sune povestirile despre cercurile ivite în lanurile de porumb după trecerea unor OZN-uri: a tehnologie extraterestră. 

Dacă mă întrebaţi însă ce mi-a plăcut mai mult şi mai mult în Dumbrava Sibiului, o să vă mărturisesc că locul în care m-aş întoarce oricînd este mica bisericuţă de lemn transplantată acolo de la Dretea, din Cluj. Auzisem de ea dinainte, am citit undeva c-ar fi numită (cam pompos, pentru simplitatea, dar, în definitiv, şi pentru unicitatea ei) „Capela sixtină a bisericilor de lemn“. E un loc care, realmente, îţi taie respiraţia, în care intri sărind peste trei bolovani aplatizaţi, ca nişte pietre de moară, aşezaţi sub formă de trepte, şi aplecîndu-te ca să poţi pătrunde în prima încăpere, destinată femeilor, apoi în naosul cu pictura refăcută ca la 1600. Dacă n-aţi văzut niciodată aşa ceva, merită să ajungeţi cît mai curînd la Sibiu, în Dumbravă, unde (cu multă muncă, plus ajutor internaţional, dar şi local) s-a produs, realmente, o minune făcută să ţină ani buni.