Toţi oamenii Bisericii

● Tatiana Niculescu Bran, Nopţile Patriarhului, Editura Polirom, 2011. 

În general, scriitorii români nu se inspiră din realitate, oricît de spectaculoasă ar fi aceasta, iar genul non-fiction este reprezentat la noi exclusiv de cărţile de memorialistică. Mi-am exprimat şi cu altă ocazie nedumerirea faţă de această lipsă de aderenţă şi de interes a ficţionarilor faţă de ceea ce se întîmplă în jurul/lumea noastră ca şi cum între literatură şi realitate ar fi un zid de incompatibilitate. La începutul anilor 2000, Radu Paraschivescu scria un volum de povestiri, Bazar bizar, în care majoritatea subiectelor erau culese din ziare – dar acea carte a rămas un caz izolat. Asta deşi în ultimele două decenii, în societatea românească au apărut personaje fabuloase, s-au întîmplat lucruri cu un potenţial narativ extraordinar (spre exemplu, gîndiţi-vă numai la mineriade şi la evenimentele de la Tg. Mureş din anii ’90) şi au fost mediatizate poveşti de viaţă incredibile. La un prim efort al memoriei, aş putea găsi însă cîteva exemple, din ultimii doi ani, care să-mi infirme impresia şi să mă facă să cred că prozatorii şi-au întors, totuşi, faţa spre realitate. Nora Iuga şi-a construit romanul Hai să furăm pepeni (2009) pornind de la cazul mediatizat al ţigăncuşei de zece ani, gravide în urma unui viol incestuos; inspirat tot dintr-un caz real, cel al unei fetiţe care a umplut un sat întreg de sifilis, fiind şi romanul Lizoanca la 11 ani (2009) al Doinei Ruşti, în timp ce Ana Maria şi îngerii (2010) de Radu Aldulescu spune povestea unei cîntăreţe de muzică populară din Arad ajunsă în anii ’80 azilantă la Viena cu o fată bolnavă de lupus. Romanul Ca picăturile de sînge pe linoleumul din lift (2010) de Maria Manolescu este un colaj ficţionalizat al scandalurilor mediatice stîrnite de diverse acte artistice provocatoare ale ultimului deceniu, iar Adina Rosetti s-a inspirat, pentru romanul Deadline (2010), din cazul, supramediatizat şi el la vremea respectivă, al tinerei fete de nici 30 de ani care a murit din prea multă muncă într-o multinaţională. Dar toate astea mi se par a fi încă prea puţin.

Absolventă şi de Litere, şi de Jurnalism, Tatiana Niculescu Bran este singura scriitoare profesionistă de la noi care scrie cărţi inspirate exclusiv din cazuri reale. Spovedanie la Tanacu (2006) este, de altfel, primul roman non-fiction de la noi, iar anul trecut scriitoarea a publicat şi o piesă de teatru al cărei subiect este procesul intentat de Brâncuşi, Statelor Unite, în 1926. De data aceasta, personajul noului ei roman este Patriarhul nenumit al Bisericii Ortodoxe, situaţie care, pentru a preîntîmpina un posibil scandal, o face pe scriitoare să fie prudentă şi să menţioneze într-o notă de la începutul cărţii faptul că „personajele şi situaţiile sînt, în cea mai mare parte, fictive“.

Trecut de 90 de ani şi suferind de prostată, Patriarhul se decide să lase un succesor în persoana mitropolitului său favorit. Numai că funcţia supremă în ierarhia Bisericii seamănă cu tronul unui Regat bizantin în jurul căruia se duc diverse lupte de culise din care nu lipsesc grupurile de interese, conspiraţiile şi şantajul. Numirea, încă din timpul vieţii, a unui succesor agreat i-ar asigura în continuare Patriarhului o parte din controlul Bisericii, în timp ce moartea lui ar lăsa funcţia patriarhală la latitudinea Sinodului. Or, confruntată cu tot mai mulţi ierarhi deconspiraţi de CNSAS că au avut dosare la Securitate şi dat fiind trecutul Patriarhului însuşi, pătat cu acte de complicitate, oportunism, obedienţă, slavă şi tăcere faţă de crimele regimului comunist, plus zvonurile legate de faptul că n-ar fi fost străin în tinereţe de plăceri homoerotice, Biserica are nevoie, cu atît mai mult, de o reformă morală. Conflictul dintre longevivul Patriarh şi propriul său trecut, pe de o parte, iar pe de altă parte, tensiunea dintre voinţa sa de a-şi desemna un locţiitor (cu dosar la Securitate încă nedeconspirat), precum şi de a(-şi) vedea construită Catedrala Neamului, şi uneltirile celor care-l vor succesor pe Ioanichie, cel mai important mitropolit al ţării, disidentul de altădată, dar şi preferatul masonilor – acestea alcătuiesc intriga romanului care oferă o foarte credibilă, chiar dacă ficţionalizată, perspectivă asupra încîlcitelor culise clericale şi a raporturilor de putere din spatele sistemului ierarhic bisericesc, aspirînd la influenţă politică, însă şubrezit de interese, corupţie şi colaboraţionism. Biserica a supravieţuit regimului comunist tocmai datorită unor compromisuri, inerente şi inevitabile – crede Patriarhul – iar acum, în nopţile greu încercate de caniculă şi de chinurile prostatei, îşi face lungi procese de conştiinţă din care se scoate nevinovat: „Demolarea unor biserici nu avea nici o legătură cu desfiinţarea credinţei. Ei demolau în capitală, dar el, în ţară, pe tăcute, ridica alte biserici... Comunist, necomunist, statul plătea salariile preoţilor şi pe-ale ierarhilor, ţinea în funcţiune două institute teologice, pe unii teologi tineri şi de încredere îi trimitea la studii în străinătate şi se împotrivea, cu mijloacele de atunci, e-adevărat, pervertirii credinţei strămoşeşti prin influenţe occidentale. Greco-catolicii şi sectele fuseseră aproape anihilaţi în cei peste treizeci de ani care trecuseră de la interzicerea lor prin lege. Tineretul era educat în spiritul marxism-leninismului, da, dar cine voia să vină la biserică venea, cine voia să se facă preot se făcea... Nu ţinea mintea ca bisericile să fi rămas vreodată goale.“ O fi fost ea sub vremi, dar Biserica a rămas, cum-necum, în picioare. Ce poate fi mai important decît propria supravieţuire!?

Ca om al trecutului care ocupă în continuare o funcţie şi un titlu, deopotrivă simbolic şi politic, atît de importante, Patriarhul a ajuns un personaj de sacrificiu, iar soarta şi deciziile lui finale nu pot rămîne doar în sfera de interes bisericesc. Dar, dincolo de aspectele politice delicate şi încîlcite ale intrigii – un general (supra)veghează îndeaproape „situaţia“ –, Tatiana Niculescu Bran surprinde însă şi drama umană a Patriarhului ajuns doar un „bătrîn bolnav şi pişăcios“, ruşinat de noua lui condiţie în care „începe să simtă că trupul are un alt drum“. Caznele nopţilor, pe care le îndură singur şi ale căror urmări le ascunde călugăriţei care are grijă de el, vor fi înlocuite de umilinţa resimţită în spital, înaintea operaţiei, unde are cu adevărat imaginea fragilităţii şi a decăderii sale fizice. Patriarhul nu e chinuit doar de gîndurile trecutului şi de vedeniile care-i pun la încercare credinţa, ci şi de bătrîneţea care-i răpeşte puterile, deopotrivă fizice şi ierarhice, şi pe care speră să le ţină secrete. Însoţit doar de şoferul său, singurul om de încredere, Preafericitul îşi contemplă în spital propria decădere şi degradare cînd, neputincios şi umilit de propriul corp, constată, cu oarece uimire, că îi este frică de moarte şi că, de fapt, preferă puterea pămînteană, mîntuirii din Ceruri. Acestea sînt paginile cele mai puternice din carte, aici unde avem situaţia, perfect rothiană, a omului superior (ditamai Patriarhul supravieţuitor al vremilor şi uneltirilor) care-şi înţelege şi-şi acceptă cu greu condiţia de muritor. 

Ficţiune istorică contemporană, topind în naraţiune destule date şi situaţii reale, Nopţile Patriarhului oferă o imagine dură a Bisericii Ortodoxe care nu şi-a încheiat socotelile cu trecutul şi în a cărei ierarhie se află mulţi clerici pătaţi, motiv pentru nesfîrşite lupte interne de putere şi o prelungă criză morală şi de identitate. Discursurile personajelor clericale sînt foarte verosimile şi Tatiana Niculescu Bran a reuşit să păstreze acel echilibru al caracterelor, astfel încît adevărul, dreptatea şi binele să fie disputate de toţi oamenii Bisericii, nici unul „fără de păcat“. Nopţile Patriarhului este un roman scris profesionist de o autoare-jurnalistă curajoasă care ştie ce înseamnă documentarea şi care-şi alege subiecte delicate, cu potenţial de controversă. Rămîne de văzut cine din ierarhia Bisericii şi cum va răspunde provocării acestei mănuşi a ficţiunii aruncate de Tatiana Niculescu Bran.