Patimile lui Caravaggio

● Radu Paraschivescu, Fluturele negru, Editura Humanitas, 2010.  

În ciuda succesului notabil de public şi al faptului că este unul dintre cei mai profesionişti scriitori de la noi (în sensul varietăţii titlurilor şi al constanţei cu care a publicat), critica nu s-a prea înghesuit să-i comenteze cărţile lui Radu Paraschivescu. Cunoscut mai ales drept umorist, cele trei romane şi volumul de povestiri publicate pînă acum au cîştigat însă pariul cu diversitatea, astfel că e destul de greu să-l încadrezi pe Radu Paraschivescu unui gen sau unui anumit tip de a scrie ficţiune. În afară de faptul că, în mod evident, cel puţin prin ultimele sale două romane, Cu inima smulsă din piept şi acest Fluture negru, forţează bine limitele deopotrivă narative şi stilistice ale romanului de la noi, plasînd acţiunea în alte epoci şi în alte spaţii culturale. 

Fundalul romanului Fluturele negru este Roma decadentă de la începutul secolului al XVII-lea cînd papă era Paul al V-lea, pontif încredinţat (şi îndreptăţit să creadă) că reforma morală e mai necesară ca oricînd. De altfel, Radu Paraschivescu se dovedeşte a fi un bun creator de atmosferă, astfel că mediul pestriţ, corupt şi vicios al cîrciumilor şi al bordelurilor romane, populate cu tîrgoveţi, pungaşi, cartofori, duelişti şi prostituate, este bine sugerat. De cealaltă parte, lumea aristocraţiei catolice, formate din marchizi, cardinali, episcopi şi alte figuri ale nobilimii romane, apare ceva mai estompată, dar imaginea preocupărilor şi intereselor ei politice şi religioase se desprinde din cele cîteva dialoguri şi uneltiri puse la cale de figurile scoase în faţă. Personajul comun al acestor medii este pictorul lombard Michelangelo Merisi, alias Caravaggio: „Unii îl îngropau în blesteme, alţii îl iubeau. Unii îl credeau unealta diavolului, alţii vedeau în el primul pictor adevărat după Tiţian. Unii se răfuiseră cu el prin taverne şi fundături, alţii se mulţumiseră cu un portret de fum, compus din zvonuri, clevetiri şi bănuieli. Merisi era slobod la gură, insolent, jegos, beţiv, fanfaron şi isteric... Nu exista curvă pe care să nu şi-o fi adus în culcuş. Nu exista pictor faţă de care să nu se creadă mai bun. Nu exista insultă pe care să n-o fi aruncat în obrazul celorlalţi, fie ei hangii, preoţi sau pantofari. Şi aproape că nu exista celulă în închisoarea oraşului în care să nu fi petrecut cel puţin o noapte... Merisi era un trofeu primejdios, o creatură anarhică, un ghem de instincte, porniri şi obiceiuri proaste. Dar totodată o pană preţioasă la pălăria multor nobili care îşi disputau titlul de prieten al artelor şi artiştilor.“ Am citat in extenso acest portret întrucît aici se află şi cheia (artei) controversatului artist care ajunge să scindeze Roma. Dincolo de firea lui conflictuală, alegoriile tenebroase şi picturile sale religioase în clarobscur cu abordări la limita ereziei, oricum în contra şabloanelor oficiale şi a manierismului tradiţional, îi aduc deopotrivă faimă şi invidie, duşmani şi protectori. Astfel că, proxenetul Ranuccio Tomassoni va fi folosit, pînă la urmă, împotriva pictorului de cei care nu vedeau cu ochi buni răspîndirea artei sale – intriga romanului fiind cum Roma încearcă să scape de Merisi. 

În paralel cu imaginea de ansamblu, exterioară a pictorului trăind şi pictînd în decadenta citadelă, romanul oferă şi un alt plan, mai intim, şi anume o lungă scrisoare pe care Merisi i-o scrie lui Simone Peterzano, maestrul în al cărui atelier a învăţat pictura. Este o scrisoare deopotrivă de recunoştinţă şi o ars poetica în care pictorul îşi explică pasiunea pentru „forţa răscolitoare“ a negrului, „nobleţea impunătoare a acestei culori, graţia ei gravă, misterul ei de neiscodit“, concepţia despre „splendoarea urîtului“ şi despre „aerul vieţii“, în sacralitatea cu chip mundan, sau dificultăţile pe care le întîmpină arta sa într-o lume bigotă şi plină de prejudecăţi; o mărturisire a iubirii pentru prostituata Lide, dar, mai ales, o confesiune despre obsesia morţii şi imaginea întunecată a fluturelui cap-de-mort care îi bîntuie visele şi îi ameninţă inclusiv vederea (de aici şi exorcizarea prin pictură a întunericului). Din scrisoare aflăm şi peripeţiile fugii sale din calea excomunicării şi a condamnării la moarte, astfel ca imaginea măririi şi decăderii, a gloriei pictorului proscris şi grav bolnav să fie completă. Scris cu eleganţă şi cu atenţie la culoarea epocii (deşi m-a deranjat excesul turcismelor românizate: „crailîc“, „savantlîc“, „codoşlîc“, „calabalîc“, „zevzec“ ş.a.), documentat (cele mai multe dintre personaje, situaţii, informaţii sînt reale) în măsura în care prozatorul îşi ia şi libertăţi, romanului i-aş reproşa, în primul rînd, tocmai mono-tonia şi lipsa contrastelor atît de importante arta lui Caravaggio. Portretul pictorului, citat mai sus, din chiar debutul cărţii, rămîne neschimbat pînă la final. Aşa îl vede Roma, aşa se vede el însuşi, şi nimic nu rămîne de descoperit sau de corijat. Pentru o poveste a vieţii maestrului clarobscurului, romanul este mult prea clar, cu mai nimic obscur în el.

 Căci obsesia morţii şi a orbirii şi coşmarurile fluturelui negru rămîn, totuşi, un simbol/o metaforă cît se poate de explicite. Aşa cum mistuirea în flăcări a tabloului fluturelui nopţii, presupusa fictivă capodoperă a lui Caravaggio, este un truc mult prea la îndemînă (măcar de la Umberto Eco încoace). Din acest punct de vedere, s-ar putea spune că scriitorul ficţionalizează prea puţin. În scrisoarea scrisă maestrului, pictorul se arată obsedat de imaginea morţii Beatricei Cenci, la care ar fi fost martor, căreia îi opune dragostea pentru Fillide Melandroni (ambele personaje au existat în realitate), dar pasiunea pentru curtezană nu e convingătoare. Astfel că, din nou, „contrastul“ nu funcţionează, şi oricum nu de la sine, trebuie explicitat de pictorul însuşi. La alt nivel, lipsa de contrast narativ se vede şi din felul destul de previzibil în care decurge povestea. Aflăm din primele pagini că pictorul este un trofeu plin de vicii şi tot ce urmează este vînarea acestui trofeu pe care viciile îl trădează. Nici o clipă nu avem senzaţia că naraţiunea ar putea avea o altă desfăşurare şi un alt deznodămînt sau că ar putea întreţine vreun mister. De aceea, romanul nu are un punct culminant, totul este narat cumva conform planului şi simbolisticii anagramei („Roma“/„amor“/„mora“). 

Scris bine şi agreabil la lectură, într-o formulă inedită pentru literatura noastră, cu cîteva momente foarte reuşite (cum ar fi scena duelului sau relaţia dintre pictor şi modelul său masculin favorit), romanul lui Radu Paraschivescu rămîne mai degrabă un exerciţiu narativ de admiraţie pentru arta lui Caravaggio. Dar cu certe calităţi de best-seller.