Iubita lui Bousoño
Eram în cea mai teoretică fază a vieţii mele, prin 1994, cînd l-am cunoscut pe Carlos Bousoño, la Madrid. Teoria expresiei poetice, Iraţionalismul poetic, Suprarealism şi simbolizare – fuseseră cărţile mele de căpătîi. Visam noaptea ecuaţiile preconştiente, seriozitatea poetică, ambiguitatea şi inadecvarea emoţională. Eram adepta „iraţionalităţii tari“, deşi nu o dispreţuiam nici pe cea slabă. Pricepusem, via Bousoño, cîte ceva din Rubén Darío, Machado şi Juan Ramón Jiménez, cînd am dat de monstrul sacru. Trecuse bine de 70 de ani, habar n-aveam că încă mai preda. Frecventam cursurile, extrem de raţional-cabotine, ale lui Antonio García Berrio şi tatonam un proiect, nicicînd finalizat, legat de mistica ebraică din secolul al XII-lea. Nu-mi lipsea decît să dau de Bousoño ca să cad pradă unor mai vechi predispoziţii. Portiţa a deschis-o don Aurelio Răuţă, mijlocitorul madrilen, prin excelenţă. Bousoño m-a adoptat în grupul de străini care-l înconjurau în fiecare miercuri, conducîndu-l cu largi volute poetice spre sala de la Complutense, unde-şi ţinea cursul. M-a testat scurt: „Spune-mi un vers din Solomon ibn Gabirol“ – ăsta a fost botezul. Spectacolul începea însă după intrarea în sala de la segunda planta. I-am recitat un scurt poem bahic, El vino que reanima, îl învăţasem, tot recitîndu-l, în lungile nopţi de prospectare a Riojei locale: „Alza, amado, / ¿qué te pasa que estás somnoliendo y dormido? / Alzate y bebe un poco del vino rojizo.“ Nu i-a plăcut, nu cred că îi plăcea genul acesta de poezie ocazională, la fel cum nu-i plăcea nici poezia amoroasă a lui Solomon ibn Gabirol. Gabirol descrie mai bine fructe şi flori, zicea, iar cel mai bine îşi descrie bolile proprii: „Y mi cuerpo camina por la tierra / y mi alma camina por la nubes“ – iată două versuri despre adevărata iubire a poetului, înţelepciunea, sabiduría, cum ar fi să ai, de verdad, o iubită pe care s-o cheme Sabiduría...
O sală mică, ticsită, cu un Bousoño aproape octogenar şi zburlit, scăpărînd din ochii săi albaştri şi oficiind cu gesturi sacerdotale taina poeziei. Părea mai degrabă un discurs automat decît un curs academic: viziune şi adevărata realitate, expresia modificată şi dansul nou, femeia în oglindă şi a treia îndrăgostire, monstrul Unamuno. Nimeni nu scria. Expunerea era întretăiată de versuri nelocalizabile, pronunţate sibilinic, pe altă voce. Recitînd, se întorcea cu totul înspre prima bancă unde stătea, singură, învăluită într-o coamă brună, cu mîna la bărbie, Gloria, ultima iubită (poetică) a lui Bousoño. Totul îi era dedicat: cursul, tonalităţile schimbătoare, zîmbetele timide şi (rar de tot) cîteva versuri proprii, scrise de maestru cu puţin timp în urmă: „Muchacha dulce: no me amas / Tu no conoces mi figura, / mi triste rostro que lejano vela / tu faz borrosa entre la lluvia.“ Nimeni nu simţea nevoia să-şi traducă.
Se întîmpla ceva destul de straniu, un lucru pe care, mai tîrziu, la rece, nu mi l-am putut explica altfel decît ca o uimitoare adecvare a metodei de expunere la obiect şi la auditoriu. Cum să explici poezia unor adolescenţi întîrziaţi din epoca pre-internautică ce scriau, la rîndul lor, poezie, proză, lungi eseuri despre poezie şi proză, mici romane (tardiv) suprarealiste sau (recent) central-europene? În nici un caz teoretic, deşi theoria, contemplarea, era permanent prezentă în discursul lui Bousoño din mica sală întunecoasă, cu aerul greu din pricina mulţimii de studenţi aşezaţi pe jos, pe pervaze, în jurul catedrei. În timp ce Carlos Bousoño – un domn din alte vremuri, cu ochelari imenşi şi o mustăcioară de la începutul secolului trecut – aproape se pierdea în spatele catedrei, tabla se umplea, nu se ştie cum, cu semne bizare ce nu însemnau nimic (le puteam găsi aidoma în multe dintre cărţile lui) rupte de continuum-ul poetic care se revărsa asupra noastră şi în care se contopeau indistinct metafizicii englezi, Vicente Aleixandre, Rubén Darío şi el însuşi. Căci, nu-i aşa, spunea profesorul de poezie, „raţiunea nu trebuie să fie nimic altceva decît o santinelă alertă şi discretă a fluenţei poematice“. N-am crezut niciodată că Bousoño ar fi fost un mare poet, deşi, atunci, aşa mi se părea; el este însă în continuare, fără îndoială, nu doar un remarcabil teoretician literar (în sensul indispensabil, acela de înţelegere a „bazelor creaţiei“, cum îl numea Gertrude Stein), ci şi un unic oficiant al poeziei. Iubita lui ideală nu s-ar fi putut numi nici Gloria (cum se numea în momentul cu pricina), nici Sabiduría (ca iubita ideală a misticului Solomon ibn Gabirol), ci, simplemente, Poesía. În fine, după o oră şi jumătate, fără pauză, Bousoño pleca înconjurat de grupul de străini, în care nu era nici o Dulcinee. Gloria rămînea visătoare, în prima bancă.
La ultimul curs, banca era goală, însă Bousoño nu părea să observe. Curînd însă – abia apucase să-şi facă scurta întroducere („Eres feliz. Saber no quieras / lo que brilla en los ojos humanos. / Sonríe tú como mañana fresca, / como tarde colmada en su ocaso.“) –, uşa s-a deschis, el s-a întors şi, fără să se întrerupă, cu gesturi învăluitoare, a invitat-o pe întîrziată să se aşeze în prima bancă: era Charro, ultima iubită – blondă – a profesorului Bousoño.
