S-a spart gaşca
● Dan Lungu, În iad toate becurile sînt arse, Editura Polirom, 2011.
Dacă în romanul precedent (Cum să uiţi o femeie, 2009), protagonistul era părăsit de iubita sa care lăsa în urmă un foarte concis bilet de adio, situaţie ce-i dezechilibra viaţa şi obiceiurile sociale, de data aceasta, bărbatul, pe nume Victor, este cel care ajunge în punctul în care se mută la bătrîna lui mamă, fără a-i da vreo explicaţie soţiei. Doar că prea multe nu se schimbă în viaţa lui de bărbat ratat întreţinut de femei. N-a fost în stare să-şi păstreze slujba de taximetrist şi tot ce face e să bea în continuare şi să se uite la televizor. Are revelaţia faptului că Veronica, soţia sa, a devenit doar copia iubitei vesele şi rebele de altădată, „o soţie vitregă“, care nu i-a făcut copii şi de care s-a înstrăinat în timp, iar acest lucru nu face decît să-i crească nostalgia faţă de perioada din liceu, faţă de „libertatea, bucuria şi inocenţa“ de atunci, cînd bea împreună cu gaşca şi se ţinea toată ziua de băşcălie, cînd nu trebuia să muncească şi, în general, viaţa trecea fără griji fiind toată numai o „dixtracţie“ încărcată cu pălăvrăjeală, alcool şi lene. Victor simte „gustul putreziciunii“ tot mai distinct şi are, astfel, certitudinea că în viaţă totul merge de-a-ndoaselea, că existenţa sa e o jalnică supravieţuire, prin inerţie şi plictiseală, a propriei adolescenţe, că zilele sînt „compacte, de plumb, şcăzîndţ ca o fisă într-un tonomat de trăit“... Bărbat în toată firea, Victor constată că nu există viaţă după gaşcă: „Viaţa unui om e o clădire care se scufundă, în fiecare an, în fiecare lună, minut sau secundă; partea cea mai frumoasă a clădirii lui e în adîncul mlaştinii“.
Romanul e construit pe două planuri, astfel că, în paralel cu prezentul searbăd al lui Victor (narat la persoana a treia), îl ascultăm pe Franzelă (porecla lui din adolescenţă) povestindu-şi nostalgic aventurile cu nepreţuita gaşcă, din care mai făceau parte Fasolă, Paganel, Văru, Băstîrcă, Stupidu şi Capalb, nişte crai de cămin studenţesc din comunism, adolescenţi beţivani traşi la indigo, care-şi petreceau zilele în cîrciuma „Pufoaica ruptă“, fără griji şi fără frică de nimic: „Ne durea-n paişpe de politică şi de Ceaşcă, n-aveam în sfeclă decît dixtracţia, adică macheală, gagicăreală şi muzici; nici haleală nu ne trebuia; la orice bairam, cuvîntul de ordine era: mîncarea-i fudulie, băutura-i temelie“. Cînd nu trec pe la liceul care seamănă „cu un batalion disciplinar, în care puteai fi repartizat drept pedeapsă“, cei şapte frecventează, petrec şi beau cot la cot cu „tot felul de ciumegi cu ştoarfele lor borîte, şmenari unsuroşi cu piţipoance boite pînă-n călcîi, gîrtani duri cu fufe rîzăreţe, golăneţi doi-la-legătură cu penale de cartier...“
Aceste capitole extrem de savuroase în care vorbeşte Franzelă (şi care alcătuiesc, de fapt, povestirea omonimă din volumul de proză scurtă Băieţi de gaşcă, apărut în 2005) sînt scrise în limbajul colorat al grupului de băieţi teribilişti, miştocari şi mitocani, răi şi adesea proşti de gură, şmecheri puşi pe băutură, bătaie, farse, dar, mai ales, pe vrăjeli şi pe o băşcălie continuă, care rîd de tot şi de toate, care se înfruntă şi „se fac“ permanent din vorbe afurisite, zicale, jocuri de cuvinte, înjurături şi expresii încărcate de eufemisme şi termeni argotici. Limbajul, deopotrivă spiritual şi licenţios, este modul acestor vagabonzi alcoolici de a se legitima în propriul grup, dar şi de a se delimita de convenţiile sociale, de a-şi afirma şi celebra diferenţa, libertatea şi nebunia.
Prins între nostalgia după depravarea senină şi veselă din adolescenţă şi responsabilităţile apăsătoare şi plictisitoare ale maturităţii şi căsniciei, Victor încearcă o evadare simbolică în copilărie şi acceptă să însoţească nişte străini care vor să ducă nişte cadouri de Crăciun copiilor dintr-un centru de reabilitare psihomotorie, aflat în chiar satul unde a copilărit. Lăsat singur cu copiii suferinzi de sindromul Down, se îmbată şi, într-un act cvasi-inconştient în care amestecă revolta, egoismul şi, poate, invidia, atentează la inocenţa lor. Cu amintirile adolescenţei tatuate pe pielea creierului, conform propriei expresii, Victor supravieţuieşte morţilor sale interioare, dar numai pentru a rămîne în întunericul ratării şi al rătăcirii perpetue printre propriile deznădejdi şi dezamăgiri de viaţă. Semnificaţia titlului cărţii se conturează cu ajutorul a două episoade, ambele ireale: imaginea unui vis în care el se înfiletează în locul unui bec şi replica imaginară a soţiei sale pe care o „aude“, la un moment dat, beat fiind. Orice gaşcă a tinereţii se sparge, iluziile mor treptat, la maturitate viaţa e un iad, iar oamenii sînt deja arşi.
Alternanţa celor două perspective narative şi registre, cel tern al prezentului căsătoriei şi cel colorat al trecutului găştii, creează şi întreţin contrastul, dar oferă şi ritm, şi fluenţă lecturii. De altfel, oralitatea şi limbajul argotic sînt un adevărat tur stilistic de forţă şi Dan Lungu trebuie să fi resimţit din plin concurenţa propriei povestiri în momentul în care s-a decis să construiască în juru-i un roman. Cumva, poate chiar şi din cauza acestei structuri impuse, cartea nu reuşeşte să aibă, totuşi, un climax. Opoziţia familie-gaşcă, savoare-blazare, viaţă-moarte, aşa cum se creează încă de la început, avansează paralel şi liniar pînă la ultimul capitol mai degrabă ambiguu, decît deschis, mai mult oprit, decît final, oricum soft. Îşi descoperă Victor vocaţia de a lucra cu copiii şi se salvează, ori va rămîne doar un beţivan prins în plasa fatală a vieţii de după tinereţe? Mai degrabă, varianta din urmă, dar chiar şi aşa titlul (semnificaţia lui) este mult prea întunecat faţă de conţinutul romanului în care ideea morţilor interioare succesive ale personajului revine insistent, dar cam forţat, căci Victor nu este, totuşi, acel tip de personaj introspectiv, cu idealuri elevate etc. Apoi, soţia este, dpdv narativ, un personaj cam ignorat sau, oricum, caricaturizat: părăsită de bărbat, femeia îşi ia o pisică, apoi dă în damblaua religiei şi, în general, n-are nimic de spus. De ce n-ar constata şi Veronica faptul că Victor a ajuns copia iubitului spiritual şi sensibil din liceu, „un soţ vitreg“ etc.?
Roman deopotrivă al nostalgiei după inocenţa, libertatea şi nebunia tinereţii, dar şi al morţii iluziilor, al revelaţiei vîrstelor ireversibile, al procesului implacabil al îmbătrînirii, În iad toate becurile sînt arse este o carte despre dezamăgirea şi frica de a trăi, căci, aşa cum are senzaţia Victor la un moment dat, „viaţa e un tub care se îngustează pe măsură ce înaintezi; asta te obligă să te apleci, tot mai mult şi mai mult“.
