Acum și aici, băieți!

Mai demult, o editoare mi-a spus – pe un ton implacabil – că orice carte care are în titlu cuvinte din registrul direct al morţii, extincţiei, tombalului nu se vinde. Moartea nu vinde. Avea şi statistici, cunoştea cazuri concrete de îngropare a cărţii din pricina titlului mortifer, n-avea îndoieli şi nu făcea experimente. Mi-am amintit intransigenţa acestei doamne de cîte ori am văzut un titlu mai morbid în topul vînzărilor de carte, printre ele Călătoria ultimă a controversatului Stanislav Grof. În finalul acestei cărţi interesante, oarecum de cultură generală (căci, orice-am zice, intrarea şi ieşirea din viaţă sînt chestiuni bazale), există, pentru prima dată în româneşte, un lung fragment din cartea Laurei Huxley, This Timeless Moment: A personal View of Aldous Huxley. Aş zice că e o introducere obligatorie la ultima carte publicată în timpul vieţii de Huxley, Insula, tradusă acum şi la noi, la Polirom. 

Se ştie, Huxley a fost apropiat de Grof şi a ţinut cursuri la Institutul Esalen. Experienţele sale cu LSD şi mescalină sînt chiar mai cunoscute decît ideile non-dualiste la care adera, şi „sistemul“ în care moartea conştientă, asistenţa cuiva apropiat (împreună cu care mai făcuse experienţa ieşirii din corp) şi inducţia hipnotică erau esenţiale. În anexa pe care întemeietorul psihologiei transpersonale o adaugă cărţii sale despre „călătoria ultimă“ sînt povestite – cu o limpezime aproape clinică – două experienţe de extincţie: mai întîi cea a Mariei, prima soţie a scriitorului, povestită de el însuşi, apoi cea a lui Aldous Huxley, povestită de Laura, a doua lui soţie. Huxley a murit în 1963, cartea Laurei a fost publicată în 2005, cînd astfel de experienţe-limită cu substanţe interzise puteau fi publicate în adevărul lor, nu ficţionalizate aşa cum se întîmplase în Insula, romanul din 1962 al lui Huxley. Relatarea scriitorului despre moartea primei soţii, însoţirea ei permanentă, îndrumarea (ca în Cartea tibetană...), circuitul vital (aşezarea mîinii drepte pe plexul solar al celui care moare şi a mîinii stîngi pe capul acestuia), pasele, inducţia hipnotică – toate acestea au devenit publice abia odată cu relatarea morţii lui Huxley, în 2005. 

În Insula ele existau însă încă de acum trei decenii. Căci Insula e mai mult decît o utopie literară şi mai puţin decît ficţiunea unei lumi ideale – insula Pala – construită în afara dualismelor comune, a lumii mercantilizate şi suprapopulate şi a psihologiilor ce susţin necondiţionat şi bezmetic melodrama eului. Dacă o citeşti ca literatură, te uimesc uneori schematismul şi platitudinea personajelor ce intervin à tour de rôle. Dar nu literatură vrea Huxley cu ultima lui carte şi nu „literatură“ ar trebui să aşteptăm nici noi de la ea. Avertismentul împotriva literaturizării este prezent în Insula, în treacăt, ca orice chestiune puţin importantă, între două ţipete (esenţiale) ale păsării negre Minah: „Acum şi aici, băieţi!“. Literatura, se spune într-o parte din carte (scrisă de întemeietorul societăţii utopice din insula Pala, unde ajunge protagonistul romanului nostru), este chiar opusul vieţii adevărate, simulacrul dualităţii şi al rătăcirii. Atenţia, în schimb, la prezentul acum şi aici, la tot ce există în afară de noi în acest moment prezent este „singurul exerciţiu spiritual care merită făcut“, chiar dacă, inevitabil, el include şi mizeria înconjurătoare, „atenţia asupra lăcomiei, atenţia asupra ipocriziei, atenţia asupra cinismului vulgar“. Orice, dar acum şi aici. 

Ce putem şti însă despre adevărata experienţă a morţii? În romanul său utopic din 1962, Huxley vorbeşte despre nevoia de a stăpîni din timp (din copilărie, dacă se poate) arta de a fi conştient în moarte, de a vedea cu ochii larg deschişi drumul, iluziile, finalul. Într-un dialog între protagonistul naufragiat în Pala şi frumoasa Susila, aceasta din urmă, tanatholoagă cu influenţe mahayana, îi explică neofitului tocmai nevoia de exersare şi conştienţă în moarte. În cartea morţii sale, scrisă de soţia sa Laura, scriitorul reface, la nici un an distanţă de la publicarea Insulei, experienţa de acolo. Ultimele sale cuvinte (scrise, căci nu mai putea vorbi) au fost: „Încearcă 100 de micrograme de LSD intramuscular“. Laura i-a făcut injecţia, deşi era de faţă şi medicul familiei, privind uluit, pe ecranul televizorului, asasinarea simultană a lui Kennedy. Apoi, la jumătate de oră, i-a mai administrat o doză. Ca în secvenţa condusă de Susila în Insula, spre sfîrşitul cărţii şi cu puţin înainte ca utopia să se spulbere, cînd soţia doctorului MacPhail ia medicamentul-moksha, Huxley cel real este liniştit, uşurat, împăcat. Cel puţin aşa pare, din afară, trupul său epuizat care se stinge fără convulsii, fără să treacă prin „groaza absolută“ a necunoscutului, suferinţei, fricii şi durerii.

Totul e în Insula, căci, aşa cum spunea un bătrîn palez, „nimic din ce nu e totul nu va fi cu adevărat de-ajuns“. Dar pentru că oamenii citesc inadecvat, tot ce e deja în Insula va fi repetat, după alţi 30 de ani, de Laura Huxley, în This Timeless Moment: „Aldous a fost îngrozit, cred, de faptul că ceea ce a scris în Insula nu a fost luat în serios. Romanul a fost tratat ca o operă ştiinţifico-fantastică, cînd de fapt nu era ficţiune, fiindcă nici unul dintre modurile de viaţă pe care le-a descris în Insula nu era produsul fanteziei lui, ci fusese încercat într-un loc sau altul... Dacă modul în care a murit Aldous ar fi cunoscut, poate oamenii ar deveni conştienţi că nu numai asta, ci şi multe alte lucruri descrise în Insula sînt posibile aici şi acum. Faptul că Aldous a cerut medicamentul-moksha cînd a murit nu e doar o confirmare a deschiderii şi curajului său, ci şi un ultim gest de mare importanţă. Un astfel de gest poate fi interpretat greşit, din ignoranţă, dar stă scris în istorie că oamenii ca Huxley înving ignoranţa înainte ca ignoranţa să-i învingă pe ei“. Atenţiune. Acum şi aici, băieţi!