Carte

Romanul acesta e deja materie de studiu în universităţile americane. O merită. Enorma exagerare pe care e construit îl hărăzeşte pentru soarta de reper literar. Meridianul sîngelui are în sînge excesul, practică o proză extremă, e mai dur decît Nu există ţară pentru bătrîni şi mai apocaliptic decît Drumul – dacă e să-l comparăm cu celelalte două romane ale lui McCarthy traduse pînă acum la noi.

Serialul HBO În derivă, tocmai încheiat, pleacă – în aclimatizarea sa românească – de la ipoteza reconstituirii depline a sistemului psihoterapeutic românesc. Altfel zis, pentru a fi inteligibil marelui public, subiectul abordat ar fi trebuit să facă parte deja din viaţa acestuia.

Nu am înţeles niciodată, în anii de liceu şi facultate, raţiunile acerbei lupte a satului cu oraşul, în ideologia literară, parcă mai abitir la noi decît în alte literaturi. Adică, de înţeles am înţeles eu destule, dar n-am avut chef să le accept. Vă amintiţi, desigur.

Oricît de bune au fost cărţile sale de ficţiune precedente (romanul Fairia şi volumul de schiţe Numele mierlei), recunosc că acest al doilea roman al lui Radu Pavel Gheo tot m-a luat prin surprindere. Şi nu prin dimensiune (deşi are 500 de pagini), ci prin anvergura sa narativă şi prin faptul că poate fi considerat cu adevărat romanul unei generaţii.

Ce n-ar trebui uitat nici o secundă, cînd citiţi acest roman, este că protagonistul – Maxwell Sim cel „cumplit de singur“ – a fost cîndva agent de vînzări la o firmă de jucării. Or, se ştie: cînd jucăriile îşi bagă coada, nimic nu mai e sigur, nici chiar realitatea cea mai banală, mai înspăimîntătoare sau mai aşa-şi-aşa.

Acum cîţiva ani, am coordonat un dosar dilematic despre lectură în comunism. Subiectul a sunat rebarbativ pentru multe urechi, deşi nu făcusem altceva decît să duc mai departe ideea – evidentă, ziceam eu – unei schimbări radicale după 1989 a raportării la lectură, la cărţile care trebuie citite, la legătura directă între scris şi citit.

Astă-toamnă, undeva pe aleile plăcut-sufocante de la Tîrgul „Gaudeamus“, am fost abordat conspirativ de un domn înalt şi umbros, care mi-a şoptit laconic: „Ţineam ca această carte să ajungă la dvs. Ştiu că l-aţi preţuit pe Cornel Chiriac“. După care, s-a făcut nevăzut.

Dacă Robert Şerban spunea „sînt la jumătatea vieţii“ şi îşi imagina bătrîneţea, Bogdan O. Popescu are un tonus adolescentin (chiar copilăros în „poveste cu alintăciuni“, spre exemplu), declamă „nu am vîrstă“, este vivace, dezinvolt şi (auto)ironic, crede în forţa cuvintelor şi se identifică cu poezia.

În noiembrie 2008, la New York, revista Glamour premia ca „Femeia anului“ mai multe doamne celebrisime (Nicole Kidman, Hillary Clinton, Condoleezza Rice), dar şi o fetiţă din Yemen, Nojoud Ali, scăpată cu greu de tortura de a fi „doamnă“ la vîrsta de 10 ani.

O duzină de critici literari au răspuns anchetei revistei Cultura dedicate celor mai bune cărţi publicate anul trecut şi nimeni n-a menţionat măcar unul dintre cele două romane de debut remarcabile din 2010: Deadline de Adina Rosetti şi Aproape a şaptea parte din lume de Cătălin Pavel.

Amorul conjugal e o carte mai de tinereţe a lui Alberto Moravia, apărută în primii ani după Al Doilea Război Mondial, pe vremea cînd scriitorul era abia la prima „conjugare“. Viaţa avea să-l mai „conjuge“ de încă două ori – aşa că tema poate fi socotită una de predilecţie la acest scriitor, pe care, iată, nu numai socio-politicul l-a făcut om.

Am crezut, de cînd mă ştiu, că scrisul pe copertă e treaba editorului. Scrisul pe copertă în sensul cel mai propriu, adică textele tipărite pe coperta I şi pe coperta IV, pe clapete, faţa şi versoul cărţii tocmai aruncate în lume, (supra)faţa pe care o învîrtim pe toate părţile, în librărie, înainte de a scoate banii din buzunar.

Toată copilăria şi adolescenţa mea se leagă de aleile, figurile, crucile, cavourile, pomenile, văduvele, capela şi veveriţele din cimitirul Bellu. De la 4 la 15 ani, adică din 1957 în 1968, am crescut între staţia de tramvai G. Bacovia de pe Giurgiului, Pieptănari, Ferentari, Şoseaua Viilor-Chirigiu, dealul Filaret, Lînăriei şi „cociocul“ dintre Mărţişor şi Crematoriu.

Ca şi cartea Alcool a lui Ion Mureşan, un comeback îndelung anticipat a fost şi noul roman al lui Ioan Groşan, unul dintre cei mai importanţi nuvelişti contemporani şi printre foarte puţinii umorişti veritabili de la noi. Dar nu doar aşteptarea a fost mare, ci şi aşteptările, astfel că destui critici s-au arătat mai degrabă dezamăgiţi de carte.

De la o vreme, în colecţia „Fiction Connection“ de la Editura Trei poţi găsi nişte policier-uri nordice excelente, neguroase cu dichis şi curat vikinge în şarjele thrilleriste. Cap de serie cred că a fost Millennium-ul lui Stieg Larsson, dar între timp au mai apărut alte două semnături suedeze, plus una norvegiană.

„Evenimentul literar al deceniului încă nu s-a produs, ci abia urmează. Dar e iminent“, scria Al. Cistelecan acum vreo şapte-opt ani într-un text în care anunţa al treilea volum de poezie, acesta, al lui Ion Mureşan, numit de critic „cel mai mare poet al României de azi“ (formulă folosită, sper, de dragul jocului).

Să vedeţi ce face acest scriitor peruan ultramatur dintr-o coafeză! Ce personaj complicat, ce simbol dramatic (şi aproape naţional) al supravieţuirilor cu grele cicatrici pe suflet!

În ceea ce priveşte piaţa de carte, nu există probabil nicăieri în lume atîtea asociaţii ale editorilor şi un alt minister al culturii mai inutile decît cele româneşti. Scriind la sfîrşitul lui 2009 despre efectele crizei resimţite din plin de piaţa de carte, deplîngeam o dată în plus lipsa de reacţie, de proiecte şi de strategii ale nenumăratelor asociaţii, uniuni şi federaţii ale editorilor români.

Trebuie să ai nervi tari ca să te-apuci să scrii o biografie a lui Caravaggio – nebunul nebunilor, cum îl numeau confraţii, scandalagiul cîtorva oraşe italieneşti care numai de scandalagii n-au dus lipsă, „Anticristul picturii“, cum i s-a zis şi pe vremea lui, dar mai ales mai tîrziu, cînd a fost recuperat.

2009 a fost anul în care Herta Müller a luat Premiul Nobel; 2010 a fost anul în care Herta Müller a fost, cu această ocazie, şi tradusă în limba română. Dar şi anul în care scriitoarea a vorbit publicului de pe scena Ateneului. (Dilema veche a dedicat acelei întîlniri dosarul din numărul 347).

Finlandezul Arto Paasilinna publică într-un ritm aproape iepuresc, începînd cîte o carte cam în fiecare toamnă şi dînd-o gata odată cu topirea zăpezii. Anul iepurelui, roman al său de tinereţe, a apărut în mileniul trecut, iar de atunci încoace se menţine „în actualitate“ asemenea Crăciunului, beneficiind inclusiv de două ecranizări.

Pentru un scriitor care îşi (tran)scrie biografia spirituală, poezia e una dintre puţinele opţiuni posibile. Pentru poeta Magda Cârneci, biografia spirituală intitulată FEM – intens-personală şi generos-generică, scrisă în peste zece ani, cu nenumărate variante şi presărată, în diverse forme, în toată opera sa de pînă acum şi care va apărea curînd la Editura Cartea Românească – a luat forma prozei.

Am scris săptămîna trecută despre volumul de poezie al lui Nicu Vladimir (1950-1995), unul dintre cei mai mari, dar şi cei mai necunoscuţi folkişti români, rămas fidel pînă la capăt underground-ului, şi închei incursiunea mea în literatura artiştilor cu autobiografia lui Béla Kamocsa, un muzician, din fericire, notoriu, nu doar prin rolul său de membru fondator al trupei Phoenix, dar şi ca animator al peisajului muzical.

Să dăm textului ce e al textului, iar lui Visu tot ce e de vis în lectura acestui text, şi s-o spunem din capul locului: e o bijuterie de proză, într-o minunăţie de lectură. Puşca de vînătoare a fost publicată în 1949 şi tradusă la noi în 1969, iar în 2000 a fost aleasă să inaugureze colecţia „Cartea de pe noptieră“ de la Humanitas.

În august 2009, scriitoarea franceză de origine senegaleză Marie Ndiaye spunea, într-un interviu din Inrockuptibles, despre Franţa lui Nicolas Sarkozy: „Cred că această Franţă este monstruoasă. Faptul că noi am ales să locuim la Berlin (scriitoarea, soţul ei, scriitorul Jean-Yves Cendrey, şi cei trei copii ai lor – n.m.) nu este străin de acest sentiment."

Cu toate că le cunosc foarte bine riscurile, de cînd mă ştiu am fost dornic să citesc, dar şi să fac, antologii. Multum in parvo mi s-a părut întotdeauna un principiu atrăgător şi eficient, chiar dacă implică selecţii subiective, nedreptăţi, absenţe de neiertat, decupaje tendenţioase.

Săptămîna trecută, pe 8 decembrie, s-a comemorat moartea lui John Lennon, dar mult prea puţini au ştiut că s-au împlinit şi 60 de ani de la naşterea lui Nicu Vladimir (1950-1995), unul dintre cei mai mari şi mai underground folkişti români.

Faceţi-vă un bine şi nu rataţi această carte. Proza ei, deloc „beletristică“, are capacităţi de resuscitare ca o prietenie bună, frumoasă şi adevărată, soră cu farmecul vieţii.

Amatorii de expoziţii antropologice pot găsi la Musée du Quai Branly, pînă pe la mijlocul lunii iulie a anului viitor, o adevărată punere în scenă a teoriilor lui Philippe Descola. Reputatul profesor la Collège de France, aflat acum în postura comisarului de expoziţie, transpune un curs magistral într-un discurs vizual.

Cînd am început să scriu în diferite reviste culturale, cu puţin după 1989, „a scrie bine“ era deopotrivă condiţia minimală a publicării şi un cec în alb. Faptul că cineva „scria bine“ însemna (şi mai înseamnă şi azi, dar pentru din ce în ce mai puţini) simultan trei lucruri.

Temperament sangvin, ins reactiv şi coleric, sînt, recunosc, iute şi larg la admiraţie. Ca şi, mai rar (dar crud), la repudiere. Minunatul dascăl de liceu şi studenţie care mi-a fost Ioan Alexandru spunea că enthousiasmos ar fi cuvîntul în care m-ar încadra cel mai bine.

În decembrie 1991, începînd cu numărul 100, Dan Perjovschi devenea graficianul revistei 22. Între timp a participat la sute de bienale, evenimente, festivaluri de artă, a fost premiat şi a expus în mai toate marile muzee de artă contemporană din lume iar astăzi este, probabil, cel mai cunoscut (şi mai admirat) artist contemporan român şi unul dintre cei mai importanţi din lume.

Aş bea oricînd o afinată sau un ceai de fructe de pădure cu Dubravka Ugresic. Ea mi-ar mai povesti una-alta, eu aş începe să văd mai bine unele lucruri, ea mi-ar zice, cu delicateţe, că e de la afine. Pe de altă parte, mi-ar fi teamă să beau ceva mai tare în prezenţa ei, fiindcă Dubravka Ugresic te poate face şi să-ţi pierzi minţile.

Am dat recent peste un dialog spectaculos despre acea zonă pe cît de obscură şi de variată, pe atît de des invocată de diverşi „căutători“ în alte dimensiuni: Cabala. Lunga convorbire din care a ieşit volumul Les chemins de la Kabbale este o provocare adresată de profesorul francez Victor Malka celui mai important savant contemporan în domeniul Cabalei, Moshe Idel.

Regret cu sfielnică invidie, dar formula din titlu nu-mi aparţine. Am citit-o acum cîteva luni într-un colţ de gazetă şi de atunci paseistul din mine şi-a pus-o pe blazon, la straşnică păstrare.

S-ar putea vorbi de un trend al romanelor scrise de poeţi. Pentru că, la un moment dat, au resimţit limitările poeziei sau pentru că, pur şi simplu, voiau să încerce şi altceva, numai în ultimii doi ani mai mulţi poeţi din generaţiile tinere (însă exemplele pot fi extinse şi la celelalte generaţii: Dora Pavel, Nichita Danilov, O. Nimigean ş.a.) s-au apucat şi de/au trecut la roman.

Trebuie să fii tare în poignet ca să nu te trezeşti cu vreo luxaţie cît tragi să termini cele mai bine de 600 de pagini ale cărţii. Întrucît cam tragi... Pamuk te momeşte în mijlocul unei tărăşenii amoroase echipate cu tot ce e mai de soi (nerv pasional, voluptate cvasitragică, răspăr asocial, tensiune a jocului dublu etc.), dar te cam lasă apoi fără azimut – ba încă în mai multe rînduri şi pe porţiuni zdravene.

Nu m-am prea omorît niciodată după proiectele Sophiei Calle. Nici după Suite Venitienne, în care tînăra (pe atunci) Sophie Calle urmărea un tip necunoscut prin Paris şi Veneţia, fotografiindu-l în diverse ipostaze, nici după Address Book, cînd şi-a înregistrat convorbirile telefonice cu diferiţi necunoscuţi dintr-o agendă găsită întîmplător şi apoi le-a publicat în Libération; nu mi-a plăcut nici The Sleepers, cînd Calle surprindea, în propriul pat, instantanee cu străini invitaţi în „proiect“.

N-a fost un an grozav pentru poezie, dar cel puţin s-au reeditat cîteva cărţi care, nu doar că au însemnat ceva la vremea lor, dar au şi „îmbătrînit“ frumos: Ieudul fără ieşire de Ioan Es. Pop (Charmides), Spitalul manechinelor şi Dactilografa de noapte de Nora Iuga (Casa de pariuri literare), Blindajul final de Angela Marinescu (Tracus Arte).

Romanul acesta a fost premiat în 2008 cu Goncourt-ul liceenilor şi are ca personaj central o româncă: Elena, născută în 1936 în Basarabia, fugită apoi din calea ruşilor pe ruta Aiud – Turda – Craiova – Brăila – Bucureşti, după care, în 1974, emigrată în Israel, iar de acolo în SUA, unde va coborî ancora definitiv şi unde familia ei va căpăta alura unei multinaţionale româno-iudeo-franco-americane.

Era o poveste de secol trecut, de pe vremea cînd se mai fuma chiar şi la Organizaţia Europeană pentru Cercetare Nucleară (CERN) de la Geneva. O poveste de amor, dar şi de plictiseală, obstinaţie, mîndrie rănită şi fugă, în care se întîlnesc, cam forţat, un cercetător hispanic pe nume Javier, detaşat temporar de la Londra, şi o helveto-franţuzoaică destul de bizară, Mireille, locuind într-o cabană izolată din împrejurimile Genevei.

Oricît de disforică şi cîrcotaşă ar fi lumea noastră artistico-mediatică, nu cred că mă va contrazice cineva cînd spun că o fervoare culturală ca-n toamna asta n-am mai văzut de ani buni. Asociativitate, ingeniozitate, efervescenţă comunitară, jubilaţie spirituală, noi segmente de public, subtile forfotiri politice. Plus bani. Şi-o certă disponibilitate (a tuturor) de-a investi în actul artistic.

Tocmai cînd mă pregăteam să deplîng lipsa diversităţii şi a consistenţei eseisticii româneşti (exceptînd-o pe cea literară, totuşi), particip, graţie ICR Lisabona, la o sesiune de comunicări  găzduită de Fundaţia Gulbenkian şi intitulată „Literatura în Europa“, unde scriitoarea Ulrike Draesner vorbeşte despre faptul că editorii germani au ajuns să prefere eseisticii pînă şi poezia, momentan eseul fiind considerat, comercial vorbind, printre cele mai ingrate genuri.

În 1971, Anchee Min executa misiunea pionierească de denigrare a „capitalistei imperialiste“ Pearl S. Buck, în cadrul unei campanii larg naţionale de „înfierare“, iniţiată de doamna Mao cu scopul de a i se interzice scriitoarei americane viza de intrare în China.

Puterea umorului de a detensiona raporturile încordate prin dedramatizarea situaţiilor face obiectul noii cărţi a prolificului Daniel Sibony, un psihanalist cu două doctorate, unul în matematică şi altul în filozofie. Autorul pare decis să scrie nu doar pentru colegii de breaslă, evită jargonul în favoarea unui registru deschis, reuşind un discurs aproape lămuritor.

Relaţia dintre un scriitor şi editorul său este în continuare – în ciuda atîtor memorii, scrisori sau drame repovestite – o nebuloasă vie, mereu în mişcare, evoluînd după legi psihologice obscure, blocîndu-se imperceptibil într-o privire sau un gest, continuînd tumultuos, ca o poveste de amor, pînă la (un) capăt.

Vineri, 3 noiembrie, la 9 dimineaţa, m-am pomenit invitat să intervin în direct, telefonic, la Ştirile Pro Tv, despre Adrian Păunescu. Murise de cîteva ore. Cu toate că ştiam de suferinţa lui de mai multe zile, m-am blocat. M-au invadat, brusc şi tulburător, tensiunile şi antinomia...