Comunism trist, plin de umor

● Ioan Groşan, Un om din Est, primul volum, Editura Noul Scris Românesc şi Editura Tracus Arte, 2010.

Ca şi cartea Alcool a lui Ion Mureşan, un comeback îndelung anticipat a fost şi noul roman al lui Ioan Groşan, unul dintre cei mai importanţi nuvelişti contemporani şi printre foarte puţinii umorişti veritabili de la noi. Dar nu doar aşteptarea a fost mare, ci şi aşteptările, astfel că destui critici s-au arătat mai degrabă dezamăgiţi de carte, unii insistînd pe punctele slabe (altfel, reale), alţii spunîndu-i de-a dreptul roman mediocru şi afirmînd că, de fapt, Ioan Groşan nu poate fi altceva decît un nuvelist. Eu cred că nu i s-a dat Cezarului partea cuvenită, ca să mă exprim aşa.

Da, Ioan Groşan este, fundamental, un nuvelist şi pe spaţii mai reduse scrie ireproşabil, iar acest roman poate fi judecat mai degrabă sau, mai bine zis, şi ca incidenţa unor nuvele în registre schimbătoare. Dar tocmai acest aspect, al naraţiunii modulare, face ca un roman (din acest punct de vedere) ratat de Ioan Groşan să fie, de fapt, mult mai bun decît un roman modest de Nicolae Breban, să zicem. Poate că nu oferă totul, dar oferă oricum mai mult. Dar e ceva şi mai important. Mai toţi criticii s-au arătat deranjaţi de schimbarea registrelor şi anume de faptul că realismul ironic din prima parte a romanului trece în sarcastic şi parodic pentru a ajunge înspre final la cîteva sugestii fantastice. Dat fiind că romanul surprinde ultimele luni ale comunismului (următorul volum se va deschide cu Revoluţia, abia începută aici în ultimele pagini), e vorba, de fapt, de o anume progresie a viziunii narative în cheia derizoriului. (Fac o paranteză pentru a remarca, din nou, inadecvarea sau refuzul criticilor de a accepta versiunea caricaturală a comunismului şi a Revoluţiei, primul „păţit“ fiind Mircea Cărtărescu cu Aripa dreaptă). Apoi, s-a pierdut din vedere faptul că acesta este doar primul volum dintr-un proiect narativ mai amplu. Or, atîta timp cît nu ştim cum arată întreaga construcţie, este recomandabilă o oarecare prudenţă: orice evaluare rămîne parţială. Ultimul aspect subevaluat de critici este savoarea de povestitor a lui Ioan Groşan, unul dintre puţinii prozatori care fac spectacol într-o literatură ca a noastră, care încă nu reuşeşte să-şi (re)cîştige şi să-şi fidelizeze cititorii. Am simţit nevoia să spun toate acestea şi să mă situez polemic din capul locului faţă de receptare pentru că, apărut în primăvara anului trecut, romanul a avut parte de numeroase comentarii, iar în bilanţurile şi în topurile care s-au tot făcut în această perioadă n-a prea fost menţionat.

În jurul a patru personaje dintr-un orăşel de provincie, a frustrărilor şi idealurilor acestora, se încheagă, de fapt, întregul roman. Nelu Cucerzan, zis Nelu Sanepidu, profesor de română şi franceză la o şcoală generală, are revelaţia faptului că vocaţia lui nu este literatura, ci sexul. Încurajat de faptul că poate fi „profitorul post-festum“ al revoluţiei sexuale occidentale din urmă cu trei decenii, dar şi „profitorul micilor dezastre familiare şi martorul bovarismelor de duzină“ din aliena(n)ta societatea erotică comunistă, porneşte o adevărată campanie sexuală naţională în căutarea femeilor, virgine sau căsătorite, care reprezintă „într-un spaţiu dat, fizionomia, chintesenţa acelui loc, spiritul lui, fie el şi nu prea elevat: spiritus loci“. Destinatarul acestei adevărate psiho-fiziologii sexuale & erotografii epistolare, al acestui manual de seducere a femeii comuniste este prietenul şi colegul lui de catedră Iuliu Borna, scriitor ratat pînă în momentul în care acesta realizează că deţine puterea de a modifica realitatea prin scrierea de ficţiuni „care fac rău“. Al treilea profesor din gaşca de intelectuali de provincie este Grigore Samsaru, care se trezeşte într-o dimineaţă cu „o irepresibilă dorinţă de a intra în Partid“ şi care, în laboratorul de biologie al şcolii, are teribila viziune a naturii ca „o şi mai imensă Uniune Sovietică“. În fine, cel de-al patrulea personaj principal este Willy Schuster, un inginer silvic care descoperă în pădurea din apropierea oraşului un cerb maiestuos, exemplar de „pe puţin 230 de puncte“, care ajunge să-l intereseze pe însuşi Tovarăşul, provocînd o descindere cinegetică de pomină.

Toate aspectele societăţii comuniste cad în derizoriu, unul după altul, în această carte a băşcăliei şi a amintirii. Cineva face o farsă la şcoală şi profesorul Samsaru descinde cu clasa într-o fermă de vaci pentru a îndeplini planul de colectare a două kg de rîme destinate exportului. Rînd pe rînd, Nelu Sanepidu se dă drept: gazetar pentru a face sex cu fruntaşa brigăzii satirice a unei fabrici de textile din Făurei; petrolist de origine română din Dallas pentru a se culca cu o profesoară din cartierul Militari într-un bordei din Muzeul Satului; critic literar pentru a ajunge în patul lui Tit-Livia Porolissa Pop, fiica supraponderală a unui profesor ardelean xenofob ş.a.m.d. Iuliu Borna are deasupra patului o planşă cu un articol, utopie a moralei marxiste, semnat de Ion Dodu Bălan; Willy Schuster devine un mare scriitor de telegrame de adeziune şi texte propagandiste odată ce deprinde arta sinonimiei a limbajului de lemn; Grigore Samsaru, tratîndu-şi ejacularea precoce cu Ginseng, nu reuşeşte să intre decît în... secretara de Partid cu ocazia falsei vînători „tovărăşeşti“ a cerbului ş.a. Restaurantele se numesc Covorul Roşu, cofetăriile – Avîntul, reportaje de la cenaclurile literare săteşti apar în Almanahul Albina etc.

Da, deseori Ioan Groşan se autopastişează şi reciclează trucuri vechi (de pildă, în episodul în care Nelu Sanepidu o seduce pe metodista de la Casa de Cultură citîndu-i din Krishnamurti foloseşte un procedeu asemănător celui din povestirea „Insula“) şi da, romanul conţine destule gafe/stridenţe/efecte facile pe care un redactor de carte adevărat (meserie, de altfel, ca şi inexistentă la noi) le-ar fi putut uşor corecta: intertextul kafkian cu privire la Grigore Samsaru, insertul metanarativ al ficţionarului realităţii Iuliu Borna, plus cîteva inadvertenţe (mai adaug şi eu una celor deja sesizate de alţii: nu sînt sigur ca în 1990 Naomi Campbell exista ca fotomodel pentru români). Dar toate acestea nu sînt erori decisive şi, de fapt, se absorb în marile reuşite ale cărţii. Episodul vînătorii, plin de aluzii la proza „Vînătoarea regală“, la poemele „Mistreţul cu colţi de argint“ şi la „Moartea căprioarei“, este un palimpsest admirabil, aventurile erotice ale lui Nelu Sanepidu sînt, aproape toate, de-a dreptul antologice prin hazul nebun cu care sînt povestite, iar verva, inteligenţa şi umorul, de situaţii sau de limbaj (portretele femeilor sînt dărîmătoare) te „fură“ şi fac din scrisul lui Ioan Groşan o încîntare constantă. Continuarea acestui roman, cu întîmplările de după Revoluţie ale celor patru protagonişti, merită aşteptată. Să sperăm, totuşi, că nu prea mult.