O justă simetrie necesară

Era o poveste de secol trecut, de pe vremea cînd se mai fuma chiar şi la Organizaţia Europeană pentru Cercetare Nucleară (CERN) de la Geneva. O poveste de amor, dar şi de plictiseală, obstinaţie, mîndrie rănită şi fugă, în care se întîlnesc, cam forţat, un cercetător hispanic pe nume Javier, detaşat temporar de la Londra, şi o helveto-franţuzoaică destul de bizară, Mireille, locuind într-o cabană izolată din împrejurimile Genevei. El ar fi ieşit dintr-o altă relaţie (londoneză) cu Eileen, minată de o „lentă, ireversibilă degradare a ceva care odinioară avea farmecul dorinţei şi al bucuriei“; ea, severă şi rece, n-ar prea intra într-o relaţie de avarie, pe care-o simte din capul locului în termeni de respect-renunţare-resentiment... Previzibil, în pofida gustului comun pentru Mahler şi Brahms sau pentru „întunecatul Ev Mediu“, lucrurile merg prost între ei, familiaritatea nu ajunge la prietenie, iar atracţia (lui pentru ea) nu e suficientă nici măcar pentru o sportivă istorie sexuală, ca atîtea altele. În trei rînduri, el vrea, iar ea concede (de milă, de plictiselă, din bovarism) să facă sex, dar nu reuşesc – ceva între ei îngheaţă exact cînd n-ar fi fost cazul. Ea rămîne impenetrabilă, el nu doar neconsolat, ci (şi mai) dezolat.  

Asta ar fi, bref, povestea iubirii imposibile din „Feţele medaliei“, o binecunoscută povestire a lui Cortázar, publicată în 1977 în Spania într-un volum interzis mai înainte în Argentina, a cărui traducere în româneşte e semnată de Andreea Vlădescu şi Coman Lupu. Ar fi fost o povestire tipic cortázariană despre spaţiile interzise, „luate“, şi absurdul celor mai comune gesturi, o excelentă poveste de cuplu damnat, fără nici o şansă, o mică bijuterie narativă de o limpezime interioară fără cusur, dacă scriitorul n-ar fi încurcat lucrurile, mărturisind într-un interviu că a îngropat în ea „bucăţi amare“ din propria biografie. Cortázar nu era deloc genul de tip care-şi inventariază succesele erotice închipuite sau îşi plimbă admiratoarele naive prin oraş pentru a improviza apoi relaţii inexistente. Asta poate şi pentru că succesul lui la femei era mai real decît şi-ar fi dorit uneori. Şi cu atît mai puţin ar fi mărturisit, doar de dragul psihologiei abisale, nişte eşecuri erotice inexistente. Dacă însă biografii lui nu au putut pune cap la cap acele „bucăţi amare“ pentru plăcerea voyeurilor literari, extraordinara povestire din secolul trecut a fost într-un mod curat borgesian completată în anul 2007 al secolului nostru, cînd s-a publicat pentru prima dată, în revista Babelia, o altă povestire a lui Cortázar, găsită de Aurora Bernárdez – cea de-a doua nevastă şi legatara scriitorului – şi trimisă editoarei mult iubite de toţi sud-americanii Boom-ului, Carmen Ballcels.  

Povestirea se numeşte „Ciao, Verona“ şi tocmai a fost tradusă la noi (de traducătoarea en titre a lui Cortázar în româneşte, Tudora Şandru-Mehedinţi), apărînd la Polirom, în excelentul volum Pagini neaşteptate. Dacă „Feţele medaliei“ încerca o conciliere a punctelor de vedere feminin/masculin, o înţelegere împreună a „dublului joc de oglinzi al vieţii“, „Ciao, Verona“ e o crudă – deşi tot impecabilă scriitoriceşte – aducere cu picioarele pe pămînt. Ce mister al impenetrabilităţii? Care iubire imposibilă? De unde un cuplu damnat? Într-o lungă scrisoare – pe mai multe voci şi cu penetrante reflexii în trecutul comun –, serioasa Mireille îi descrie unei foste iubite, Lamia, caraghioslîcul insistenţelor bărbatului pus pentru totdeauna în „tiparul (lor) comun de dispreţ“. Îi povesteşte o ultimă întîlnire a lor, la Verona, îndelungile discuţii despre Yourcenar şi George Sand, oboseala şi ruptura. Am crede, brusc, dacă citim cu gîndul la substratul biografic, că povestea în oglindă, adevăratul revers al medaliei e o reparaţie imaginară, o recuperare a adevărului gol-goluţ: lucrurile n-au mers pentru că ea era lesbiană. O „justă simetrie necesară“, ar zice Cortázar, căci Lamia, destinatara scrisorii dispreţuitoare, nu o iubea pe Mireille, aşa cum ea nu-l iubea pe neconsolatul Javier.  

E însă mai mult decît atît, de vreme ce adevărul acesta dezolant de crud era presărat – prin indicii indirecte – şi în povestirea din 1977. Povestirea cea nouă – publicată după 30 de ani de la scrierea ei şi care are un uimitor aer al timpului nostru – este o istorie despre limitele literaturii, despre falsitatea, imoralitatea şi vanitatea recursului la „procedeele“ literaturizării în raport cu viaţa. Înainte de orice, n-ar trebui pierdută din vedere – la lectura simultană a celor două povestiri gemene – vocea care stă în spatele prea serioasei Mireille atunci cînd aceasta îi scrie iubitei: „Greşeala lui prostească – printre atîtea altele – a fost că a crezut că textul lui ne cuprindea şi oarecum ne rezuma; a crezut, fiind scriitor şi fiind vanitos, ceea ce este, poate, acelaşi lucru, că frazele unde vorbea de el şi de mine folosind pluralul întregeau o viziune de ansamblu şi-mi acordau partea care-mi revenea, unghiul vizual pe care aş fi avut dreptul să-l reclam în acest text“. Aici nu mai există nici o „justă simetrie necesară“, căci cel care scrie şi aversul, şi reversul acestei poveşti de (totuşi) amor e o singură fiinţă masculin-feminină, substituindu-se, dedublîndu-se, împroşcîndu-se şi ieşind, nu se ştie cum, la liman, în singurul loc care contează pentru el – în închipuirea noastră, a ipocriţilor săi cititori.